Frica de frică sau ”Mi-e frică că-mi va fi frică”

Din ciclul De ale mele

De câte ori nu ne-am confruntat cu această stare? ”Mi-e frică că-mi va frică” să spun sau să fac cutare lucru atunci când va trebui să-l spun sau să-l fac. Foarte mulți ȘTIU, SIMT ce au de spus sau de făcut, dar când ajung să spună sau să facă acel lucru dau înapoi. De ce? Motivul principal este că nu au ajuns încă în aliniere cu ei înșiși și, prin urmare, cu acel lucru sau acea stare, atitudine, sau orice altceva ar fi. Mulți spun ”Nu vreau să-l rănesc” pe celălalt; alții spun ”Poate că nu văd eu lucrurile așa cum trebuie” deși TOATE simțurile și intuițiile lor le spun că așa este; alții spun ”Este datoria mea să-l ajut pe celălalt să vadă/meargă mai departe”; alții spun ”Pur și simplu nu este momentul să o fac”, ceea ce poate fi adevărat, iar alții spun ”Pur și simplu nu pot să o fac.” Toate acestea nu sunt altceva decât tentative, trepte pe care le avem de urcat pentru a atinge acel moment în care toate scuzele anterioare cad și înțelegem că fiecare moment este cel potrivit, fiecare stare și atitudine sunt cele potrivite. Și atunci ce ne împiedică? Nimeni și nimic în afară de noi înșine. De ce? Pentru că simțim că este necesar ca atunci când ne-am ”cățărat” pe acea treaptă să fim siguri că stăm bine înfipți pe ea.  Că nu ne ”clătinăm” și nu putem fi aruncați, trași de pe ea.

Și dacă s-ar întâmpla acest lucru? Am renunța? Poate că da ... temporar. Dar nu vom renunța definitiv niciodată. Pentru că ȘTIM că avem de ajuns acolo și că putem să o facem. Cu fiecare încercare vom mai face un pas și încă unul, și încă unul până când în fața noastră nu va mai rămâne decât ACEA treaptă. Ne codim, ne sucim, înapoi nu mai vrem, dar ne e ”frică că ne va frică” să o facem. Cât stăm pe acea penultimă treaptă? Depinde de fiecare dintre noi. Când vom fi pregătiți să o urcăm o vom urca. Mi-aduc aminte cum exprimentam această ”frică de frică” în școală. Când deși știam lecția, îmi era frică că îmi va frică să răspund. Și asta pentru că mă simțeam terorizată de către profesor. De atitudinea lui, de replicile lui, sarcastice de multe ori. Și a venit și terminarea școlii cu banchetul de absolvire, la care a participat și profesorul care-mi crea această stare. Și, surpriză! Era exact la fel ca ceilalți profesori, la fel se distra, râdea, dansa și se amuza. Și atunci de ce-mi era mie frică de el? Răspunsul l-am aflat mult mai târziu, la întâlnirea de 20 de ani de la terminarea liceului. Eu eram cea nu putea vedea în el omul, ci numai profesorul. Am stat la masă și am discutat multe aspecte ale acelor ani de școală, aspecte de care m-am putut detașa după atâta vreme. El își făcea treaba lui de profesor, amuzându-se uneori de reacțiile noastre copilărești, străduindu-se să ne învețe ceea ce avea el să ne învețe. Cam așa sunt și fricile noastre. Sunt în noi și sunt acolo pentru a ne învăța ceva. Pentru a ne ajuta nu pentru a ne face zile fripte.  

Când am început să conștientizez fricile pe care le aveam adânc îngropate în mine, m-am luptat cu ele să le înving. Și n-am reușit. Când aveam impresia că le-am învins, le urmăream ca nu cumva să apară și atunci mi-era ”frică că-mi va frică” să nu cumva să apară. Și întotdeauna apăreau. Până am înțeles că ne jucam de-a v-ați ascunselea. Ele nu oboseau pentru că aveau un rost, un scop și trebuiau să mă învețe ceva. Încet, încet am obosit să mă lupt cu ele și am învățat să le accept. Puțin câte puțin m-am deschis lor și mi-am dat seama că nu sunt dușmanul meu, ci profesorul meu. Și când am înțeles acest lucru am început să colaborez cu ele. Atunci când simțeam că sunt pe cale să se manifeste mă opream pentru câteva clipe, le salutam și le invitam să-mi fie alături ca profesori și prieteni nu ca dușmani. Și mi-au fost și îmi sunt și acum alături și nu împotrivă. Nu înseamnă că nu mai am stări de nesiguranță care sunt generate de o frică, înseamnă că le recunosc drept ceea ce ele sunt, le accept, le mulțumesc că-mi sunt alături pentru a mă repune pe calea către mine. Își au și ele rolul lor, menirea lor arătându-ne de fiecare dată că am ieșit din starea de echilibru așa cum GPS-ul ne arată că am ieșit de pe hartă. Am fost mult mai câștigată atunci când am început să-mi invit fricile la discuții și când le-am permis să se prezinte. Să-mi arate de unde vin și cum au ajuns să fie așa cum sunt. Am înțeles că un om puternic nu este cel care se ”plimbă” doar prin energii înalte, ci cel care se plimbă la fel de relaxat și în energiile mai joase ca și în cele mai înalte. Când poți face acest lucru, înseamnă că ai reușit să-ți integrezi propriile aspecte într-un mod armonios și că nu te mai interesează cât la sută ești lumină și cât la sută ești întuneric pentru că pentru tine sunt unul și același lucru.

Poate că acest lucru poate părea unora o aiureală sau imposibil de realizat. Nu este nici una nici alta. Este o experiență prin care dacă a trecut cel puțin o ființă umană, pot trece toate. Pentru că ea a intrat în ”zestrea” umanității. Și este O singură umanitate cu o imensă zestre. Zestre pe care o sporim fiecare dintre noi în fiecare clipă. O zestre atât de măreață încât nici măcar nu am accesat-o încă pe toată. Pentru a o putea accesa însă este necesar să ne dovedim nouă înșine în primul rând că suntem capabili să o facem. Și suntem. Trebuie doar să ne dăm voie să o facem. Nu ne cere nimeni să fim perfecți, este suficient să fim ceea ce fiecare dintre noi ESTE CU ADEVĂRAT. Și acest lucru fiecare îl știe în adâncul Ființei sale.

Namaste!

Monica Poka