De Jason Gray
10:02(GMT-6)
WINNIPEG, MANITOBA, CANADA
Cei mai mulți oameni cred că schimbarea cere transformare.
Presupun că creșterea înseamnă înlocuire, devenirea unei noi versiuni, lepădarea de vechiul sine, ștergerea a ceea ce a fost înainte.
Această credință sună plină de speranță.
Sună ambițioasă.
Sună a progres.
Din păcate, îi fracturează pe oameni în liniște.
Nu trebuie să devii altcineva.
Trebuie să încetezi să-l abandonezi pe cine ești deja.
Fracturarea începe atunci când îmbunătățirea este confundată cu respingerea.
Încă din fragedă copilărie, oamenii învață, adeseori fără ca cineva să le spună direct acest lucru, că părți din ei sunt incomode.
Anumite instincte sunt etichetate ca ”prea mult”.
Anumite sensibilități sunt respinse ca slăbiciuni.
Anumite percepții sunt batjocorite ca fiind nereale.
Anumite nevoi sunt prezentate ca fiind împovărătoare.
Anumite adevăruri sunt pedepsite atunci când sunt rostite.
Așa că, oamenii se adaptează, dar cea mai mare parte a adaptării nu este rafinare.
Este suprimare.
Nu cresc dincolo de cine sunt.
Îl lasă în urmă pe cine sunt, și apoi, peste câțiva ani, numesc asta ”maturitate”.
O numesc ”să devii responsabil”.
O numesc ”să pui lucrurile cap la cap.”
O numesc ”dezvoltare personală”.
În adâncul sufletului, simt că ceva nu este în regulă.
Simt că trăiesc la distanță de ei înșiși.
De aceea, atât de mulți oameni pot părea de succes la exterior și totuși să se simtă ciudat de absenți înlăuntrul lor.
Funcționali, dar deconectați.
Capabili, dar goi.
Ocupați, dar nu vii.
Această absență nu este misterioasă.
Este rezultatul fragmentării.
Când o persoană învață că a fi ea însăși costă prea mult, începe să se dividă.
Creează versiuni.
O versiune care supraviețuiește.
Una care face pe plac.
Una care performează.
Una care se închide.
Una care este ”acceptabilă”.
Una care este ”sigură”.
Una care rămâne tăcută.
Asta devine arhitectura interioară și, pentru că se formează devreme, se simte ca normală.
Problema nu este că persoanei îi lipsește disciplina, încrederea sau voința.
Problema este că energia sa este împărțită între mai multe sine.
Energia divizată creează oboseală.
Identitatea divizată creează anxietate.
Adevărul divizat creează confuzie.
O persoană fragmentată depune eforturi enorme pur și simplu ca să mențină coerența.
Se ajustează, editează, gestionează și anticipează constant.
Nu este obosită pentru că viața este prea grea.
Este obosită pentru că sistemul său lăuntric nu este unificat.
De aceea dezvoltarea personală se simte adeseori epuizantă.
Nu munca este ceea ce te epuizează.
Deconectarea o face.
Când creșterea este încadrată la ”a deveni altcineva”, fiecare pas înainte poate fi simțit ca trădare.
Negociezi constant care părți din tine au voie să se arate.
Îți temperezi instinctele.
Îți reduci la tăcere percepțiile.
Nu ai încredere în ceea ce este natural și te supui modelelor exterioare cu privire la ceea ce ar trebui să fii.
Acest lucru creează un război lăuntric tăcut.
O parte din tine vrea autenticitate.
Alta vrea acceptare.
Alta vrea rezultate.
Alta vrea odihnă.
Alta vrea să fie văzută.
Alta vrea să dispară și, pentru că nimeni nu te-a învățat integrarea, presupui că o parte trebuie să moară ca o alta să trăiască.
Așa că, continui să încerci să te ”îmbunătățești”, fără să-ți dai seama că construiești îmbunătățiri peste părți pe care le-ai renegat.
Asta nu se stabilizează niciodată.
Nu poți construi o întreagă viață pe o fundație divizată.
De aceea, oamenii recidivează în vechile tipare chiar și după descoperiri majore.
Nu pentru că ar fi slabi, ci pentru că vechiul tipar aparținea unei părți din ei care nu a fost niciodată binevenită înapoi în întreg.
Partea a rămas exilată, iar părțile exilate nu dispar.
Ele așteaptă.
Ies la suprafață sub presiunea stresului.
Se ridică când ești obosit.
Apar când nu te simți în siguranță.
Nu ca să te saboteze, ci ca să fie recunoscute.
Asta nu înțeleg majoritatea oamenilor: ceea ce respingi în tine nu dispare.
Intră în subconștient, iar ceea ce nu este conștientizat devine în cele din urmă soartă.
Calea de urmat nu este înlocuirea.
Calea de urmat este integrarea.
Integrarea nu înseamnă să răspunzi fiecărui impuls.
Nu înseamnă să scuzi slăbiciunea.
Nu înseamnă să refuzi schimbarea.
Integrarea înseamnă să recuperezi ceea ce a fost fragmentat și să-l aduci sub autoritate conștientă.
Asta este adevărata creștere, nu să devii nou.
Să devii întreg.
Nu evoluezi renunțând la adevărata ta natură.
Evoluezi organizând-o.
Cele mai multe ”defecte” nu sunt defecte.
Sunt capacități brute, fără structură.
Sensibilitatea, fără limite, devine copleșitoare.
Intensitatea, fără disciplină, devine haos.
Percepția, fără ancorare, devine paranoia.
Impulsul, fără claritate, devine constrângere.
Profunzimea, fără exprimare, devine greutate.
Problema a fost rareori că erai ”prea mult”.
Problema a fost că nimeni nu te-a învățat cum să ancorezi ceea ce erai, așa că ai învățat să te scindezi în schimb.
Ai învățat să te micșorezi ca să te potrivești în camere în care nu ai aparținut niciodată.
Ai învățat să taci ca să eviți să fii tu ținta.
Ai învățat să te prefaci ca să câștigi iubire.
Ai învățat să te amorțești ca să supraviețuiești dezamăgirii și apoi ai numit asta ”normal”.
Sinele mai profund nu a încetat niciodată să te cheme.
Te chema prin nemulțumire.
Te chema prin oboseală.
Te chema prin sentimentul că trăiești o viață în care nu ai putea locui niciodată pe deplin.
Această chemare nu este o dramă.
Este un semnal.
Este sinele care cere întoarcere.
Adevărata schimbare începe atunci când încetezi să te întrebi ”Cine ar trebui să devin?” și începi să te întrebi ”Ce am evitat să revendic?”
Întrebarea aproape niciodată de pus este ”Ce trebuie să adaug?”
De obicei, întrebarea este ”Ce am abandonat?”
Ce adevăr ai înghițit?
Ce graniță n-ai învățat niciodată să o stabilești?
Care este instinctul în care ai învățat să nu ai încredere?
Care percepție ai redus-o la tăcere ca să menții pacea?
Care dorință ai îngropat-o pentru că nu se potrivea cu viața care ți-a fost încredințată?
Revendicarea nu este romantică.
Este precisă.
Înseamnă să alegi să nu-ți mai externalizezi identitatea.
În loc să urmărești idealuri, stabilizezi ceea ce există deja.
În loc să te înlocuiești pe tine însuți, te rafinezi.
În loc să te îmbunătățești, construiești coerență.
Acest lucru este mai lent, dar durează.
O persoană care integrează nu simte că se preface că este mai bună.
Simte că, în sfârșit, operează din același centru în toate situațiile.
Nu există o mască de menținut.
Nu există un rol de susținut.
Nu există o personalitate de apărat.
Nu este mai zgomotoasă.
Este mai clară.
Încetează să trăiască ca o reacție la trecut.
Încetează să trăiască ca o reprezentație pentru aprobare.
Încetează să trăiască ca o negociere cu așteptările altor oameni.
Începe să trăiască ca o ființă unificată.
De aceea, oamenii integrați se simt calmi fără să fie pasivi.
Concentrați fără să fie rigizi.
Puternici fără să fie agresivi.
Deschiși fără să fie naivi, pentru că nu sunt divizați.
Nu încearcă să scape de ei înșiși.
Acesta este adevărul tăcut care majorității oamenilor le scapă din vedere, nu ai fost niciodată frânt.
Ai fost fragmentat.
Fragmentele nu au nevoie de înlocuire.
Au nevoie de coerență.
Coerența este revenirea la acordul lăuntric.
Este momentul în care gândurile, cuvintele, granițele și acțiunile tale încetează să contrazică ceea ce știi.
Este momentul în care sistemul tău lăuntric încetează să se mai lupte cu el însuși și începe să se miște ca un întreg.
Asta nu este perfecțiune.
Este integritate.
Nu trebuie să devii un străin pentru tine însuți ca să crești.
Trebuie să devii demn de încredere pentru tine însuți.
Munca nu este să devii nou.
Munca este să încetezi să te mai lași în urmă.
Creșterea începe în momentul în care încetezi să mai încerci să te înlocuiești și începi să te revendici.
Dacă materialele pe care le
traduc și le împărtășesc gratuit vi se par valoroase, m-ar bucura dacă mi-ați
susține această muncă printr-o donație, atât cât considerați că valorează
pentru voi ceea ce ați primit. Vă rog să folosiți butonul ”Donate” care apare
în partea dreaptă de sus a blogului ca să susțineți în continuare munca pe care
o fac. Vă mulțumesc!
