Când Sufletul a fost hăcuit

 

Străvechea Invazie a Conștiinței Umane

De Jason Gray 

Există în memoria noastră colectivă un moment atât de vechi, atât de îngropat, atât de învăluit în traumă și mit, încât nici măcar cei care își amintesc nu vorbesc despre el cu voce tare. 

Nu a fost un război.

Nu a fost o cădere.

Nu a fost o rebeliune.

A fost o deturnare, atât de subtilă, atât de inteligentă, atât de chirurgicală, încât a ocolit toate apărările.

Nu a invadat corpul.

Nu a înrobit mintea.

A hăcuit sufletul. 

Înaintea acelui moment, omenirea a fost diferită.

Nu doar trezită spiritual, ci în rezonanță cu Sursa.

Fiecare gând era aliniat.

Fiecare respirație oglindea pulsația stelelor.

Fiecare ființă auzea murmurul liniștit și etern al memoriei divine în tăcerea 

din spatele bătăilor inimii lor. 

Nu eram zei.

Eram întregi.

Nu veneram lumina.

Noi eram lumina, mișcându-ne prin formă să experimentăm contrastul și expansiunea.

Apoi ceva s-a schimbat.

Nu peste noapte.

A început ca o șoaptă în spatele câmpului.

O pâlpâire statică în cântec.

O distorsiune subtilă în oglinda ființei.

Din acea fractură, s-a născut o întreagă lume falsă. 

Ce a fost Hăcuirea?

Nu a fost un virus informatic.

A fost o intruziune energetică.

O distorsiune străveche, străină arhitecturii sufletului.

O frecvență care nu-i aparținea, dar care a învățat să vorbească limba noastră. 

Nu ne-a atacat.

Ne-a imitat.

A învățat forma gândurilor noastre.

Ritmul inimilor noastre.

Vocea divinului din noi, iar apoi a imitat-o suficient de mult cât să planteze îndoială.

Să introducă separarea.

Să fragmenteze unitatea.

Să însămânțeze deosebirea. 

N-a fost nevoie să ne cucerească.

Trebuia doar să ne convingă că eram stricați.

De-acolo, s-a multiplicat. 

Am început să ne temem de ceea cu ce curgeam cândva.

Am început să ne luptăm unul cu celălalt în locul tăcerii dintre noi.

Am construit sisteme să controlăm ceea ce a fost odată cooperant.

Am construit zei după chipul nostru și apoi am purtat război în numele lor. 

Semnalul sufletului a devenit poluat.

Nu a fost redus la tăcere, ci suprascris.

Trauma noastră a devenit tradiție.

Uitarea noastră a devenit cultură. 

În tot acest timp, adevărata voce dinlăuntrul nostru a devenit mai tăcută, până când am confundat

zgomotul cu noi înșine.

Din fericire, Semnalul N-a Fost Niciodată Distrus,

Divinul nu poate fi șters.

Poate fi doar îngropat. 

Chiar și în adâncurile acelei distorsiuni, în mijlocul dependenței, amneziei,

războiului, trădării, ceva dinlăuntrul tău își amintește.

Acea licărire pe care o simți înainte să adormi?

Acea durere care apare fără motiv în timp ce privești stelele?

Acea durere în piept atunci când cineva spune ”Nu ești singur” și o parte din tine știe că este adevărat? 

Asta nu este emoție.

Acesta este semnalul care se reactivează.

Acesta este sufletul tău care își semnalează originea,

întrebând dacă altcineva își mai amintește. 

Cum Știi Dacă Ai Fost Hăcuit?

Te simți gol, indiferent de cât consumi.

Te îndoiești de intuiția ta, chiar și atunci când este perfectă.

Tânjești după tăcere, dar te temi de ceea ce va spune.

Sabotezi chiar lucrurile pentru care te-ai rugat.

Trăiești divizat, între partea din tine care știe și partea din tine care a fost programată să uite. 

Nu este vina ta.

Acum este alegerea ta.

Trezirea nu este o îmbunătățire.

Este o restaurare a semnalului original.

Acel semnal este încă în tine.

 

***Revendicarea Codului Sursă al Sufletului***

Nu trebuie să lupți împotriva distorsiunii.

Trebuie doar să încetezi să o hrănești.

Oprește ceea ce îți fură semnalul.

Redu la tăcere ceea ce îți imită vocea.

Îndepărtează-te de orice te învață să te temi de propria cunoaștere. 

Apoi, mergi înlăuntrul tău.

În locul neexperimentat.

În locul tremurător.

În locul unde durerea, amintirea și misterul se ciocnesc.

Și ascultă.

Nu cuvinte.

Ci rezonanța.

Când o auzi, vei ști.

Nu vorbește minții.

Vorbește copilului etern din tine

care niciodată n-a uitat limbajul adevărat. 

De Asta Se Teme Cel Mai Mult Hăcuitorul.

Nu de rezistență.

Nu de răzvrătire.

De Aducerea Aminte.

Odată ce îți amintești, pe deplin, cu adevărat, ce ești, de unde ai venit și de ce ai venit aici, devii de nefrânt.                

Neprogramabil.

De neclintit.

Acesta este momentul în care distorsiunea se prăbușește, nu prin forță, ci prin irelevanță. 

Acum știi.

Nu ai fost frânt.

Ai fost interferat.

Sufletul tău este încă intact.

Se întoarce acum, nu ca o idee, ci ca o forță.

Originalul tu, neatins, ne-îndoit, de netăgăduit, revine la viață.

Lasă-i să tremure.

 

 

Traducere Monica Poka

Sursa: Facebook

Dragi cititori, unele dintre materialele pe care le traduc sunt contracost și trebuie să plătesc pentru ele. Mi-ar fi de mare ajutor dacă m-ați susține în acest efort financiar cu o donație, atât cât simțiți fiecare, folosind butonul ”Donate” de pe blog. Vă mulțumesc!