Deschiderea Portalului – Partea a 4-a

Înțelegerea/Realizarea

De Suzanne Lie

Cu această înțelegere/realizare că acest întuneric mă poate ataca numai prin propriul meu întuneric interior, bătălia s-a potolit pentru o clipă, dar suficient de mult pentru mine cât să mă adun pe mine. Da, pe MINE. Era mai mult mine decât acest întuneric. Era Iubire și Înțelepciune și Putere. Încet, mintea mea a început să-și aducă aminte de acele amintiri frumoase din viața mea și pe care inima mea le-a iubit din chiar esența mea.

Cu acea iubire am găsit puterea și înțelepciunea de a iubi și întunericul. Doar și acesta era o parte din mine. Totuși, era o parte de care am fost întotdeauna protejat, precum și o parte pe care a trebuit să o explorez pentru a fi o ființă completă.

Cu inima deschisă, am început să trimit iubire tuturor acelor entități furioase și terifiante care căutau să se lupte cu mine. Unele dintre ele s-au întors din fața luminii și s-au retras ca niște fiare sălbatice care și-au pierdut vânatul. Altele au îmbrățișat lumina și s-au ridicat către dimensiunile mai înalte. Pe măsură ce ele se ridicau, așa mă ridicam și eu.

În cele din urmă am ajuns în Planul Astral Mai Înalt. Toate zânele, gnomii și omuleții m-au întâmpinat cu bucurie și m-au felicitat pentru victoria mea. Ei m-au condus prin frumoasele câmpuri înverzite ale Planului Astral de Sus. Peste tot erau ființe frumoase care purtau aura primăverii. Le-am recunoscut pe unele dintre ele și am găsit unele pe care nu le mai întâlnisem.

Am continuat în Planul Mental. Am avut grijă să-mi păzesc fiecare gând și sentiment știind că ele se vor manifesta instantaneu în fața mea. În cele din urmă, m-am regăsit în fața Portalului către Planul Cauzal. Toate viețile mele de pe planeta Pământ s-au grăbit să mă întâlnească pentru a-mi reaminti că acea energie care este emisă este energia care se întoarce.

Am călătorit apoi în Planul Spiritual și am văzut momentul individualizării mele din creație. Mi-am îmbrățișat monada, partea din mine care este veșnica fărâmă a Creației. Apoi am intrat în Marele Vid. Totul era complet negru. Am căutat Coridorul către dimensiunea a cincea și în cele din urmă l-am găsit.

Cum am intrat în Coridor, l-am simțit rotindu-se în jurul meu. Am văzut fața Păzitorului celui de-al Cincilea Prag care era întins pe jos în iarba verde, înaltă. Am descoperit că trebuia să rămân acolo pentru a mă odihni în ”făr’de-timp” și ”făr’de-spațiu” și aduna pentru ceea ce mai rămăsese din călătoria mea. De ce eram obosit? Era din cauza faptului că făceam această călătorie pentru prima dată singur? De aceea mă simțeam atât de copleșitor de singur?

Păzitorul a zâmbit interogatoriului meu și m-a condus la un mic grup de ființe care făceau aceiași călătorie ca și mine. Am putut să văd că unii dintre ei erau în corpurile lor nocturne, unii meditau așa ca mine, și unii erau în vieți în-între și în procesul de a-și descoperi sinele lor mai mari. Totuși, chiar și în compania acestui grup minunat, singurătatea mea nu se estompa.

M-am scuzat și am părăsit grupul și am început să hoinăresc primprejur. Hoinăreala în planurile mai înalte este destul de diferită de cea din planul fizic pentru că realitatea se schimbă în mod constant în funcție de gândurile și sentimentele tale. Am ”simțit” o chemare din partea unei prezențe feminine, iar apoi o femeie frumoasă a venit la mine. M-a dus la un lac frumos care avea o cascadă la capătul opus. Chiar și atunci, singurătatea mea nu s-a diminuat. De fapt, a devenit chiar mai intensă.

Ghidul meu mi-a zâmbit și mi-a făcut semn cu o mișcare lipsită de cuvinte să privesc în lac. Când am făcut acest lucru, am văzut ceva, sau era cineva, pâlpâind chiar dincolo de vederea mea. A trebuit să urmez acel ceva/cineva. Fără nici un alt gând, m-am scufundat în lac și am înotat în căutarea acelui ceva/cineva. Cascada mă chema și am urmat acea chemare.

Lacul nu era adânc și erau straturi de pietre peste care cascada se prăvălea. Am descoperit că aș putea sta pe aceste pietre și să mă duc direct în cascadă. În timp ce apa îmi curăța fața, vederea mea s-a limpezit și am văzut stând în fața mea Flacăra mea Geamănă, Complementul meu Divin. Toată singurătatea mea a dispărut atunci când ne-am îmbrățișat și am fuzionat în unul singur.

”Cum am putut să te uit?” am strigat eu.

”Eu nu te-am uitat”, mi-a replicat ea din adâncul inimii noastre.

Nu mai eram singur. Eram complet/întreg. Acum eram pregătit să găsesc Vortexul către Arcturus. Mi-am acordat conștiința la Rețeaua Luminii, care mi-a fost arătată cu mult timp în urmă de către tatăl meu. Am simțit câmpul Luminii reverberând peste tot în jurul meu și în mine.

Când mi-am focalizat atenția pe cel de-al Treilea Ochi, am văzut două linii verticale și două linii orizontale de Lumină intersectate, formând un mic pătrat. Ca răspuns la o instrucțiune interioară, am privit profund în spațiul în-între. Încet am început să văd Vortexul la mare distanță. Pe măsură ce s-a apropiat de mine și eu m-am apropiat de el, rotirea Vortexului a devenit mai puternică și m-am trezit tras în el.

Vortexul se învârtea în jurul meu, deasupra mea, pe sub mine și prin mine. Eram în Vortex și Vortexul era în mine. Apoi, în depărtarea făr’de-spațiului, am văzut chipul tatălui meu. Am fost instantaneu umplut de euforia reuniunii. Ne-am îmbrățișat pentru totdeauna în făr’de-timpul Vortexului.

”Fiul meu, sunt foarte mândru de tine. Ai venit de unul singur la mine. Ai devenit o persoană completă. Mă înclin în fața reușitei tale”, a spus el în timp ce chiar se înclina în fața mea.

Am fost umplut cu umilință și onoare, deoarece tatăl meu nu era cineva care să facă ușor complimente. Am vrut să-l întreb despre fratele și surorile mele, dar și-a fluturat mâna și a spus,

”Prima dată vii cu mine pe Arcturus. Cred că toate întrebările tale își vor găsi răspunsul acolo. Amintește-ți acum, fiule, să-ți aprinzi Merkaba. Văd că-ți amintești cele două tetraedre suprapuse care formează o stea multidimensională cu șase colțuri.”

Mi-am găsit Merkaba interioară și când am pășit în ea cu conștiința mea, ea mi-a înconjurat întreaga formă. Într-o clipă am fost pe Arcturus.

Fratele și surorile mele se aflau acolo să mă întâmpine. Ne-am îmbrățișat atât de strâns încât am devenit o ființă. În cele din urmă, tatăl meu ne-a chemat să-l urmăm în Templul Inițierii. Călătoria pe Arcturus este o experiență multidimensională. Trebuie să-ți concentrezi toate gândurile și sentimentele într-un scop unic.

Înainte, întotdeauna tatăl meu ne-ar fi înconjurat cu energia sa pentru a ne ține pe drumul bun. Dar acum, că am ajuns la maturitate, ne-a lăsat pe fiecare dintre noi să ne găsim propria noastră cale. Eram curios să aud experiențele fratelui și surorilor mele, dar trebuia să mă concentrez pe prima mea călătorie solo pe Arcturus. Templul Inițierii a apărut încet în fața noastră. Era frumos dincolo de toate cuvintele pământești.

Nu mai fuseserăm luați aici niciodată înainte și toți eram loviți de venerație în fața măreției sale. Uși de aur imense s-au deschis pentru a ne întâmpina și o cale strălucitoare dintr-o substanță necunoscută ne-a arătat drumul. Tații Arcturieni ai fratelui și surorilor mele ne așteptau chiar dincolo de uși. Ne-au  făcut semn să intrăm.

”Asta este în onoarea voastră”, au afirmat ei deodată.   

Toți patru am urmat calea strălucitoare către Altarul lui UNU. O imensă ființă de lumină era așezată pe un tron și ne-a chemat în față. În timp ce am îngenuncheat în fața lui/ei, ne-a pus fiecăruia pe cap câte o Mantie de Lumină. Instantaneu, vibrațiile noastre s-au accelerat, camera s-a estompat și noi am plecat.

Unde am fost și ce am învățat nu se poate spune, doar experimenta. Dar când ne-am întors, eram pregătiți să ne întoarcem înapoi pe Pământ pentru a ne încheia misiunea. Am învățat în călătoria în care am fost să deschidem un Portal al Ascendenței pentru Mayașii care și-au încheiat serviciul și erau pregătiți să se întoarcă la diversele lor planete.

Timpul puterii Mayașe ajunsese la final. Părea că ar fi trecut o viață de când i-am văzut pe invadatori în visele mele. Invadatorii au sosit și totul urma să fie pierdut, cu excepția a ceea ce a fost ascuns sau stocat în coduri. Era timpul să ne întoarcem. Multe pregătiri trebuiau să fie făcute pe Pământ.

Întoarcerea la Viața din Templu

Când ne-am întors la viața noastră din templu totul a fost altfel. Ne înfruntaserăm toți întunericul interior și ne expansionaserăm conștiința dincolo de atingerea oricăruia dintre Cei Întunecați. Nu aveam nici o negativitate față de ei, deoarece totul are un scop. Fiecare ciclu din dimensiunea a treia trebuie să ajungă la o finalizare, și așa era și cu Maya.

Nici nu i-am ignorat și nici nu i-am înfruntat pe Cei Întunecați pentru că înfruntarea Întunericului nu face altceva decât să producă o aliniere care te poate trage în el. Dacă cineva încerca să intervină în străduințele noastre, ne ridicam pur și simplu vibrația dincolo de ceea ce ei puteau percepe cu percepțiile lor trei dimensionale.

În cele din urmă eram pregătiți și timpul era aproape. Cu ajutorul viziunii noastre la distanță, i-am putut vedea pe cuceritori navigând spre căminul nostru Mayaș. M-am gândit la Lenexa și la mama mea adoptivă și m-am întrebat dacă ele pot auzi chemarea tăcută de a se întoarce Acasă la sinele lor mai înalte.

Hopenakaniah și cu mine aveam de deschis Portalul, iar Leatunika și Hegsteomen aveau de ținut deschis Portalul și să fie ultimii care să călătorească prin el. Era treaba lor să închidă pasajul, așa cum treaba noastră era să-l deschidem.

Nici unul dintre noi nu am vorbit despre timpul petrecut în oraș cu trei dimensionalii. A fost singurul secret pe care l-am păstrat vreodată. Nu am aflat niciodată cum au călătorit ei pe Arcturus sau măcar dacă au avut și ei o perioadă atât de dificilă și de minunată în oraș precum am avut eu. Cred că și Hopenakaniah a descoperit iubirea, deoarece era în ea ceva ce suna ca acea familiară coardă a iubirii pierdute.

În cele din urmă a sosit ziua pentru ceremonia noastră. Am practicat-o de nenumărate ori și ne simțeam încrezători în rolurile noastre. Am trimis chemarea tăcută timp de șapte zile și șapte nopți. Erau zilele celui mai înalt ceremonial așa că Cei Întunecați nu suspectau intențiile noastre. Ne-am îmbrăcat costumele de ceremonial și noi patru am urcat cele treisprezece scări către cel mai înalt vârf al celei mai sacre piramide a noastre.

Hopenakaniah și cu mine eram în față și Leatunika și Hegsteomen ne urmau. Cu fiecare treaptă pe care o urcam vibrația noastră creștea din ce în ce mai mult, astfel încât atunci când am ajuns la Altar, de-abia mai puteam rămâne ancorați în formele noastre trei dimensionale. Am simțit confuzia multora dintre Cei Întunecați atunci când am dispărut vederii lor. Cu toate acestea, mândria lor nu le putea permite să admită că nu ne mai puteau vedea.

Hopenakaniah și cu mine am făcut dragoste de multe ori, dar de această dată urma să fie altfel. Acum nu era pentru noi înșine, ci pentru cei treziți dintre Mayași. Am început ritualul în timp ce Preoții din jurul nostru scandau numele Sacru al Soarelui nostru – KEIN. Scandarea a crescut din ce în ce mai puternic în timp ce și energiile noastre spirituale/sexuale se ridicau de-a lungul coloanei noastre vertebrale fuzionând energiile noastre masculine și feminine în UNA singură.

În exact momentul în care primele raze ale Soarelui nostru care răsărea au luminat Altarul nostru, am tras toate aceste energii în Inima noastră UNA/UNITĂ și am predat-o lui KEIN. Instantaneu Portalul către dimensiunea a cincea s-a deschis. Din nou, noi patru am devenit două echipe de câte doi, atunci când Hopenakaniah a deschis Portalul. I-am asistat pe mulți care au trecut prin Portal în timp ce fratele și sora noastră îl țineau deschis.

Am văzut multe fețe familiare din templu și din viața mea în oraș. Și da, acolo era și Lenexa, însărcinată cu copilul meu, și familia ei, care acum o includea și pe mama mea adoptivă. În timp ce treceau prin Portal fiecare dintre ei își lepăda forma sa trei dimensională și se expansiona în adevăratul său corp de lumină.

Copilul lui Lenexa și al meu a devenit o micuță ființă de lumină care era ținută strâns de către mama sa. Am zâmbit și mi-am dat seama că, într-adevăr, Lenexa era reîncarnarea dragei noastre surori pierdute. În cele din urmă, toți cei care au putut răspunde CHEMĂRII tăcute, au trecut prin Portal. Fratele și sora mea au intrat în Vortex și l-au închis în urma lor. Ne încheiaserăm misiunea!

Vă ofer acest mesaj ACUM în speranța că vă va stimula amintirea, pentru că misiunea pe care am încheiat-o, este doar începutul pentru VOI.

Dragi Cititori, am primit această poveste cu mulți ani în urmă, dar nu am simțit niciodată că ar fi momentul potrivit să o împărtășesc. Din fericire, ACUM este momentul să o împărtășesc.

Ce ați știut timp de mai mulți ani, dar nu ați îndrăznit să împărtășiți până acum? Vă rog să împărtășiți ...

Și vă mulțumesc pentru tot ceea ce ați împărtășit până acum,

SUE

link catre articolul original

Traducere Monica Poka

Deschiderea Portalului – Partea a 3-a

Găsirea Iubirii

De Suzanne Lie

Ochii frumoasei femei erau dulci și limpezi, iar ea privea direct în inima mea. Nu am putut rezista privirii ei și mi-am deschis din nou taraba. A cumpărat ceea ce a venit să cumpere și s-a întors să plece.

”Stai!”, am strigat-o eu. ”Te rog să nu pleci încă. Lasă-mă să închid și să te conduc acasă. Este aproape întuneric și nu este sigur pentru o femeie atât de frumoasă ca tine.”

”De unde știu că voi fi în siguranță cu tine?”, a întrebat ea cu o licărire în profunzii ei ochi maro.

”De ce, eu sunt un membru al Familiei Regale. Bineînțeles că ești în siguranță cu mine.”

Am fost șocat și rușinat de ceea ce am spus, dar o amintire demult uitată a început să prindă formă în mintea mea. Era fața unui alt copil. Da, era fața surorii mele, cea care a fost eliberată. M-am uitat la femeia din fața mea.

Ar fi arătat sora mea ca și ea dacă ar fi supraviețuit explorării ei trei dimensionale? Și apoi, ca și cum un fulger ar fi trecut prin mintea mea, mi-am amintit. Nu mi-am amintit totul, dar ceața a început să se risipească și am putut vedea viziuni ale purității care așteptau la marginea minții mele.

Mi-am ridicat privirea asupra femeii. Cât de mult timp am stat oare în reveria mea de a-mi aminti? Fața ei trăda o oarecare îngrijorare, dar nu mi-a ridiculizat afirmațiile.           

”Atunci, vino Domnul meu și condu-mă acasă.” A zâmbit cald ca și cum m-ar fi crezut.

În timp ce ne îndreptam spre casa ei de la marginea orașului, ea mi-a vorbit liniștită despre viața ei. Familia ei de-abia sosise în oraș. Erau foarte săraci și au venit să găsească o viață mai bună. Mama și tatăl ei, precum și frații și surorile ei mai mici, m-au salutat ca și pe un prieten demult pierdut.

Abia atunci ne-am dat seama că noi nu ne spusesem numele unul celuilalt. Ne-am simțit atât de confortabil din momentul în care am început să mergem încât prezentarea nu mai părea necesară. Numele ei era Lenexa și cred că am început să o iubesc chiar din acea primă zi.

Lenexa a început să-mi aducă masa de prânz și să rămână să mâncăm împreună. Astfel, ea și-ar fi făcut cumpărăturile la sfârșitul zilei, iar eu aș fi condus-o acasă. Dacă ar fi rămas ceva în taraba mea, i-aș fi dus familiei ei. Aș fi dus, de asemenea, ceva și dragii mele mame adoptive. Când mama mea a întâlnit-o prima dată pe Lenexa, a îmbrățișat-o cu căldură. Știa că această femeie era salvatoarea mea.

Pe măsură ce începea să-mi revină memoria, am început să-i povestesc Lenexei despre un personaj mitic care, de fapt, eram eu îmsumi. Ei îi plăcea povestea și în fiecare zi îmi cerea să-i spun mai mult. I-am povestit totul, mai puțin bineînțeles, despre doctrinele secrete ale Maya. Nu a trecut prea mult timp și am făcut dragoste.

A fost foarte diferit de modul în care făceam dragoste cu Hopenakaniah. Cu Lenexa, era dulce, iubitor și împământător. De fiecare dată când aveam orgasm, mergeam adânc în pământ împreună. Eram ca doi copaci cu rădăcinile adânc înfipte în pământ. Am încercat să găsesc acea iarbă ca ea nu rămână însărcinată, dar ea mi-a spus că dorește să aibă copilul meu.

”Dar nu pot să te iau de soție. În curând trebuie să plec.”

”Ne vom întâlni din nou”, îmi răspundea ea întotdeauna.

Timpul meu în oraș se apropia de sfârșit și, spre surprinderea mea, am descoperit că nu vroiam să plec. Începusem să o iubesc pe Lenexa într-un mod calm și simplu. O iubeam pe Hopenakaniah ca pe o parte a mea însumi, dar pe Lenexa o iubeam așa cum un copac își iubește rădăcinile sau cum își iubește o plantă florile. Cum aș fi putut să o părăsesc?

Ea mi-a salvat viața! Aș putea să o abandonez pur și simplu? Dar aș putea să-mi abandonez scopul? Nu știam care era scopul meu. Lenexa m-a învățat cum să iubesc viața în dimensiunea a treia și acum trebuia să o părăsesc, probabil pentru totdeauna. Trebuia să o părăsesc!

Am devenit din ce în ce mai distras. Felul în care făceam dragoste a devenit disperat și profund pasional până când, o dată, nu am mai intrat adânc în pământ ci mai degrabă ne-am înălțat în planurile mai înalte așa cum făceam cu Hopenakaniah. Am văzut-o ca pe un înger înaripat și ea m-a văzut ca pe un Zeu din altă lume. Când în cele din urmă ne-am întors pe Pământ, ea s-a uitat în ochii mei cu profunda ei înțelepciune.

”A sosit momentul să pleci acum. Ne vom întâlni din nou. Pleacă acum, Iubitule, până când mai am puterea să te trimit departe de mine.”

Am încercat să rămân, dar ea nu m-a lăsat. Literalmente m-a împins departe de ea. Mi-am dat seama că plângeam și că la fel făcea și ea.

”Du-te acasă!” a strigat ea. ”Nu mă face să o spun din nou.”

Apoi, iubita mea Lenexa s-a întors și a fugit de mine. Fiecare mușchi din corpul meu vroia să o urmeze. Dar, ca întotdeauna, ea avea dreptate. Cele șase luni se încheiaseră deja de mai mult de o săptămână. M-am îndreptat încet spre casă și am sărutat-o la despărțire pe mama mea adoptivă. Aveam câteva jetoane de valoare pe care le păstrasem.

”Dă-i la Lenexa jumătate din ele și cealaltă jumătate păstreaz-o pentru tine. Veghează te rog asupra ei așa cum ai vegheat asupra mea. Trebuie să plec.”

Ca de obicei, mama nu m-a întrebat nimic. A înțeles. M-am întors și am lăsat-o în micuța baracă pe care ajunsesem să o iubesc.

Am așteptat timp de trei zile și nopți lungi și totuși fratele și surorile mele nu mi s-au alăturat. Poate că au uitat așa cum am uitat și eu. Poate că ei nu au fost așa de norocoși ca mine în a găsi pe cineva care să aibă grijă de ei sau să-i ajute să-și amintească. Poate că au chiar murit.

I-am căutat în mintea mea așa cum făceam când eram copii. Când eram copii ne jucam un joc de-a v-ați ascunselea, dar căutarea o făceam cu mințile noastre. Regula era că ne puteam uita unul după celălalt numai în interiorul nostru. Aveam o șansă de a merge într-un loc ascuns și am devenit foarte buni.

Puteam să ne găsim și să ne contactăm unul pe celălalt tot timpul, indiferent de cât de departe am fi fost. Am început să jucăm acest joc după ce sora noastră a fost eliberată. Ce suflet curajos a fost. Viziunea ei a fost cea care m-a făcut să-mi aduc aminte. M-am întrebat de multe ori dacă Lenexa nu era reîncarnarea ei. Dacă acest lucru era adevărat, poate că ar fi putut să-i găsească și pe ceilalți și să-i ajute.

A mai trecut o zi și totuși nici un semn de la ei. Poate că au fost deja acolo și au plecat. Și eu întârziasem. Dar dacă m-aș întoarce la templu fără ei, s-ar putea ca ei să mă aștepte aici. Eram înghețat în indecizie. Am decis să-l chem pe tatăl meu Arcturian și să-i cer sfatul.

Pentru că toată viața mea, el a fost acolo, fie în persoană fie în gând, prin simpla chemare a minții mele. Cu toate acestea, de data asta era diferit. L-am chemat în mod repetat dar nu am primit nici un răspuns. Ce se întâmplase? Îmi coborâsem atât de mult vibrația încât nu mai puteam comunica cu familia mea? Uitasem cum să-i chem?

Poate din această cauză nu mi-am putut găsi fratele și surorile. Disperarea și frica au început să-și facă apariția în mine. Știam că dacă le permit emoțiilor mele să mă ia în stăpânire nu voi mai putea niciodată să ajung la tatăl meu. Am încercat și am încercat, dar nu am primit nici un răspuns. În cele din urmă am decis să călătoresc pe Arcturus pentru a-l găsi.

Știam că va trebui să meditez pentru multă vreme pentru a putea să-mi ridic vibrația în cea de-a șaptea octavă astfel încât să pot călători Acasă în mintea mea. Nu am fost niciodată singur pe Arcturus. Am fost întotdeauna însoțit de tatăl meu sau de Hopenakaniah în timpul unirii noastre sexuale. Voi fi în stare să-mi ridic vibrația atât de sus fără ajutorul celorlalți?

Am decis să nu mă gândesc la această întrebare, deoarece ea mi-ar crea doar îndoială și teamă. Am găsit un loc de meditație în scorbura unui copac mare pe care am folosit-o de multe ori pe vremea când trăiam în junglă. Am așteptat ca pacea și calmul să mă cuprindă în acest loc așa cum o făcea întotdeauna înainte, dar asta nu s-a întâmplat. Mintea mea era închisă. Inima mea era goală. Nu am meditat timp de mai multe luni și acum uitasem cum să o fac.

Negativitatea, furia și frica mă separaseră de acea parte mai înaltă din mine însumi. Am încercat și am încercat să-mi ridic vibrația, dar nimic nu a funcționat. Ochii mei se deschideau și lumea din jurul meu care părea sigură și protectoare a devenit o junglă deasă și amenințătoare.

Într-o criză de furie, am luat o piatră mare și am început să lovesc cu ea pământul din fața mea. A început să se formeze o gaură. Am lovit din ce în ce mai tare și mai cu putere. Gaura a devenit din ce în ce mai mare până când în cele din urmă, epuizat, m-am lăsat pe spate spijinindu-mă de copac și am închis ochii.

Am văzut apoi aceiași gaură, doar că era în mintea mea. Mă chema să intru. Era întuneric și aveam o presimțire rea, dar nu vroia să iasă din conștiința mea. A fost nevoie să călătoresc în adâncimile mele proprii. A trebuit să intru în acea gaură și să urmez traseul său șerpuitor adânc în mintea mea chinuită.

Multe imagini și sentimente din viața mea cu trei dimensionalii se învârteau în fața mea și în mine, întrerupându-mi călătoria. Mi-am amintit că dacă îmi atașez atenția oricărora dintre aceste distrageri, atunci voi ajunge să mă fiu prins în capcana noroiului lor. Gaura se adâncea din ce în ce mai mult în psihicul meu, și de fapt, în forma mea fizică.

Am început să-mi dau seama că, de fapt, călătoream în structura celulară a formei mele fizice. Cu cât mai profund călătoream, cu atât mai mic devenea totul. Nu mai eram trei dimensional. Eram doi dimensional și apoi o fărâmă de o singură dimensiune.

Și apoi totul s-a oprit. Am ajuns la un zid care se afla în mine. Trebuia să sparg acel zid. Nu-l puteam lăsa să mă oprească. Eram mai mult. Știam că eu eram mai mult. Cu forța convingerilor mele, am împins acel perete și am trecut prin el și am descoperit că mă aflam adânc în spațiul cosmic. Am văzut stelele din jurul meu.

”EU SUNT LUMINĂ!” am strigat cu exaltare. ”EU SUNT LUMINĂ, ȘI EU SUNT AL LUI UNU!”

Am intrat înapoi în gaură răspândind fiecărei celule și atom al meu mesajul.

”EU SUNT LUMINĂ! EU SUNT AL LUI UNU!”

Am permis acel mesaj în fiecare părticică a ființei mele. Nu există nici o separare. Suntem cu toții ”ai lui Unu”. Nimeni nu este prea mare sau prea mic. Întunericul este o iluzie. Durerea este o iluzie. Singurătatea este o iluzie. SEPARAREA ESTE O ILUZIE!

M-am concentrat pe respirația mea și inima mea a simțit iubirea totală, necondiționată și unitatea cu întreaga viață. Încet am ridicat această conștientizare extinsă spre cap și am trimis un fascicul de lumină în jos pe șira spinării pentru a mă ancora în Pământ. Am simțit copacul în jurul meu reverberând de energia crescândă care curgea din prezența mea. I-am mulțumit copacului pentru străvechea sa protecție. Puțin spus, știam cât de multă nevoie aveam de aceasta?

La început, această meditație a fost la fel ca multe altele pe care le-am experimentat de-a lungul vieții mele. Lumea exterioară s-a estompat și toate iluziile vieții, chiar și călătoria mea în oraș, a început să se estompeze în mine. Dar apoi, brusc, m-am trezit în cel mai întunecat și groaznic loc pe care l-am experimentat vreodată.

Singurul lucru pe care l-am putut recunoaște legat de el a fost crima la care am asistat în prima mea zi de la piață. Fantome furioase și nevoiașe și descarnate trăgeau de mine și îmi făceau semn cu degetul să intru în bârlogul lor. Plexul meu solar ardea și am ajuns să mă folosesc de copac pe mai departe pentru a mă proteja, dar dușmanul nu era în planul fizic. Dușmanul meu era în Planul Astral Jos, groapa de gunoi a deșeurilor psihice din viața trei dimensională.

Nu-l mai experimentasem niciodată înainte, deoarece am fost întotdeauna protejat de orice negativitate a lumii fizice. Prin urmare, a trebuit să trec prin această zonă a lumilor interioare protejat de lipsa mea de experiență. Nu am avut în viața mea experiențe care ar fi putut să mă facă să recunosc măcar posibilitatea existenței unei astfel de lumi.

Acum am avut acele experiențe, și ele au străfulgerat toate deodată în mintea mea, însoțite de toată gândirea negativă și emoțiile neplăcute pe care le-am experimentat și observat. Am început să mă simt rău și am vrut să ies din acel loc îngrozitor. Cu toate acestea, știam că nu trebuie să permit ca frica mea de a ajunge să fiu prins în capcană să-mi închidă dimensiunile mai înalte pentru totdeauna.

Această experiență trebuie să fi fost motivul pentru care ei au dorit ca noi să trăim în oraș. Trebuia să experimentăm cele mai întunecate părți ale noastre în scopul de a ne încheia misiunea. Dar nici măcar nu știam care era misiunea mea. Cu toate acestea, gândurile legate de misiunea mea mi-au insuflat curaj și am început să mă lupt cu întunericul.

Dar, în timp ce mă luptam cu întunericul, am descoperit că acesta era infinit și pentru fiecare bucățică din el pe care o cuceream, era și mai mult întuneric care venea să-i ia locul. Pierdeam bătălia. Puteam simți cum mă golesc de esența mea. Întunericul îmi fura lumina.

Dar stai! Trebuia să-mi aduc aminte de ce nu am mai experimentat acest întuneric înainte. Da, a fost din cauză că nu cunoșteam întunericul în viața mea. Acest întuneric mă putea ataca numai prin propriul meu întuneric interior.

A trebuit să-mi amintesc de ce

Nu am mai experimentat acest întuneric înainte.

Da, a fost din cauza faptului că eu nu am cunoscut întunericul în viața mea.

Acest întuneric putea să mă atace numai prin propriul meu întuneric interior.

BINECUVÂNTĂRI

link catre articolul original

Traducere Monica Poka

Deschiderea Portalului – Partea a 2-a

Numărătoarea Inversă până la Coridorul Arcturian

Prin Suzanne Lie

INIȚIEREA NOASTRĂ

Era ACUM-ul pentru ca inițierea noastră să înceapă. Chiar dacă noi nu am interacționat niciodată prea mult cu societatea Maya, ea era Țara Mamelor noastre. Tații noștri Arcturieni au lăsat să se înțeleagă care ar fi ”destinul” nostru, dar nu ne-ar fi răspuns la nici o întrebare pe care le-am fi pus-o.

”Trebuie să vă găsiți răspunsurile în voi înșivă”, spuneau ei întotdeauna.

Tații noștri veneau acum foarte des și ne luau pe Venus, Arcturus și/sau pe Nava Mamă. Ei ne arătau cum să curbăm timpul și spațiul și să găsim Portaluri prin care să putem călători. Nu mai eram niște copii aflați într-o aventură, ci piloți-interdimensionali în formare. Uneori ne făceam călătoria într-un vehicul și uneori o făceam în mințile noastre.

Să facem călătoria în mințile noastre era foarte dificil pentru că trebuia să ne ridicăm viteza de vibrație la dimensiunea a șaptea pentru a putea călători fără un vehicul. Numai Hopenakaniah și cu mine o puteam face fără ajutorul taților noștri. Asta a fost prima dată când vreunul dintre noi era diferit de ceilalți și asta ne-a îngrijorat foarte tare.

”Nu te teme”, a spus tatăl meu Arcturian, ”Sunt sprinteri care pot alerga foarte, foarte repede dar nu pot alerga așa pentru foarte mult timp. Apoi, sunt unii care nu pot alerga atât de repede, dar au o rezistență mai mare și pot păstra un ritm constant pe distanță lungă. Tutenakqua și Hopenakaniah sunt sprinterii. Hegsteomen și Leatunika sunt alergătorii de cursă lungă. Totul este așa cum trebuie să fie. Voi patru sunteți o echipă, ca întotdeauna.”

Cuvintele tatălui meu ne-au mângâiat, dar echipa noastră de patru a devenit treptat două echipe de câte doi. Sprinterii și alergătorii au avut lecții diferite de învățat. Și apoi, acolo era vorba și de sex. Chiar dacă sexul ne-a fost explicat ca și copii, noi nu l-am înțeles cu adevărat. Dar acum, acesta a devenit un îndemn, o foame. Din nou au fost două echipe de câte doi, dar nu a existat nici o rivalitate și nici o gelozie.

Ca de obicei, Sackatukeneon a fost primul care a observat. Toți patru eram cu el când a început, ca de obicei, să vorbească în ghicitori.

”Unele alimente sunt făcute să fie consumate în fiecare zi în modul cel mai lejer și mai necesar. Cu toate acestea, alte alimente sunt instrumente puternice și ar trebui folosite numai cu un anumit ritual.”

Deși el era deasupra vibrației dorinței sexuale, a înțeles că mamele noastre fiind trei dimensionale, noi am moștenit nevoile lor. Ne-a arătat cum ne putem folosi sexualitatea pentru a ne ridica vibrația și a călători dincolo de timp și spațiu împreună folosindu-ne de orgasmele noastre reciproce.

”Acest dar nu este o jucărie!” ne-a avertizat el. Este o mare putere în acest tip de act sexual și el vă poate coborî vibrația la fel de ușor cum vi-o ridică.”

Camera în care dormeam a fost schimbată cu două camere a câte două locuri de dormit în loc de patru. Surorile beau o băutură specială în fiecare dimineață, astfel încât să nu creăm un copil.

”Voi patru veți crea ceva cu mult mai necesar decât un alt copil Mayaș care să fie ucis de către invadatori.”

Cuvintele lui Sackatukeneon ne-au dezmeticit. Noi am avut întodeauna privilegii speciale pentru că aveam o responsabilitate specială. Nu trebuia să ne sustragem ei! Pe măsură ce am devenit sexuali, lucrurile au început să se schimbe pentru noi. Profesorii noștri ne-au permis libertatea și plăcerea de a fi ”adulți” sexual timp de trei cicluri de lună. Apoi am fost chemați, toți deodată, la o întâlnire specială cu cei trei tați Preoți, tații noștri Arcturieni, Sackatukeneon și cele două mame îngrijitoare.

”Este timpul acum pentru inițierea voastră finală.” Sackatukeneon vorbea, spre surprinderea noastră. ”Văd că sunteți surprinși că eu vorbesc în numele grupului adunat în jurul vostru”, a continuat Sackatukeneon. ”Vă vorbesc eu pentru că eu vă cunosc cel mai bine și pentru că eu sunt cel care a inițiat și a pus la cale întregul proces al nașterii voastre. M-am prezentat vouă ca și slujitor pentru că eu sunt servitorul nevoilor voastre și pentru că ”cel dintâi va fi cel din urmă”.

Cei Întunecați nu trebuie să știe cine sunt eu și v-am arătat că puterea este ceva de deținut nu ceva de afișat. Nu am ținut nici un secret față de voi. Dacă oricare dintre voi m-ați fi întrebat cine sunt, v-aș fi spus. Cu toate acestea, v-am fost prezentat ca un umil slujitor și nu ați întrebat niciodată de ce puteam deține toate acele puteri pe care vi le-am arătat și v-am învățat.

A fost responsabilitatea mea să vă învăț cea mai importantă lecție de care veți avea nevoie ca să treceți cu succes de inițierea care stă în fața voastră. Puterea este cel mai în siguranță într-o formă simplă. Dacă vă puteți păstra puterea adânc în voi fără nevoia de recunoaștere și adulația celorlalți, puterea voastră va rămâne incoruptibilă.

Ați văzut cum Cei Întunecați se vor preda la a fi puternici pentru a arăta puternici. Asta se întâmplă din cauză că, în loc să se conducă ei înșiși, ei sunt conduși de ceilalți. Pentru că au nevoie ca ceilalți să-i recunoască, ei trebuie să-și adune și puterea de la alții. Ei au denaturat lecțiile tărâmului nostru natal, Arcturus.

Acești pierduți și-au scăzut vibrația pentru a căuta apreciere și nu au fost capabili să și-o ridice din nou. Odată ce ai nevoie de ceva din afara ta, pierzi legătura cu cele mai mari puteri ale tale care sunt în interiorul TĂU. Este important ca voi să înțelegeți această lecție acum. Pentru inițierea voastră veți ieși afară în comunitatea de care v-am protejat toată viața. Știm că sunteți pregătiți pentru că ați trecut cu toții de provocarea sexualității.”

Am întrebat la unison cu toții ce a vrut să spună prin această declarație.

”Când o persoană devine o ființă sexuală, el/ea aprinde forța creatoare. Această forță creatoare fie poate fi ridicată prin coloana vertebrală până la chakrele mai înalte pentru a fi canalizată în serviciul Luminii, fie poate rămâne în sinele animal. Animalele în junglă își folosesc sexualitatea într-un mod instinctual și, prin urmare, se supun legilor creației. Cu toate acestea, omul, cu gândurile și emoțiile sale necontrolate, poate să folosească sexul ca și instrument de subjugare a unei alte persoane.

Oamenii pot folosi sexul într-un mod lipsit de respect sau chiar crud. Ei pot să aibă pofte trupești față de partener sau față de o altă persoană pur și simplu pentru că-și doresc ceea ce nu posedă. Voi, copiii mei, nu ați căzut în acel întuneric. Voi v-ați împărtășit natura sexuală fie pentru a vă ridica conștiința, fie pentru a vă juca și a vă bucura unul de esența celuilalt. Niciodată nu ați poftit după altcineva decât după partenerul vostru. Suntem foarte mândri de voi pentru asta și vă lăudăm pentru măiestria voastră.”

Apoi, toți mentorii noștri au venit pe rând la fiecare dintre noi și ne-au dat câte un mic dar pentru călătoria noastră în lumea trei dimensională. Fiecare ne-au dat câte un mesaj special și o îmbrățișare caldă. Noi toți plângeam de bucurie. Acesta a fost un moment minunat, și va trăi mereu în Sufletele noastre.

”Acum este timpul să plecați”, a spus Sackatukeneon.

”Dar de ce trebuie să călătorim afară în această țară?” am întrebat noi într-un glas.

”O parte din această inițiere este faptul că trebuie să vă răspundeți singuri la această întrebare”, a fost singurul răspuns pe care l-am primit.

FĂCÂNDU-NE TREABA

Am plecat din sanctuarul templului nostru naivi ca niște copii. Ni s-a spus să păstrăm secretul identității noastre cu orice preț. Apoi, am fost legați la ochi, ca și cum nu am fi putut vedea cu vederea noastră interioară, și am fost lăsați în jungla care înconjura orașul trei dimensionalilor.

”Rămâneți în junglă prima dată”, ne-au avertizat ei. ”Veți descoperi că este mult mai ușor să-i faceți ei față decât orașului.”

Înainte de a putea spune măcar un cuvânt, au dispărut de lângă noi ca și fantomele. Cei patru dintre noi am rămas ghemuiți împreună în junglă întreaga noapte și o mare parte din ziua următoare. Sunetele și imaginile erau terifiante. Am călătorit în lumi și pe planete îndepărtate, dar eram înfricoșați de junglă, chiar dacă ea ne înconjurase întreaga viață.

În cele din urmă, stomacul nostru ne-a forțat să ne aventurăm în junglă în căutare de mâncare. Am descoperit că nu am putea ucide ființe vii, dar jungla era plină de fructe și rădăcini. Am învățat repede să ne folosim instinctele noastre extrem de dezvoltate pentru a determina care fructe și rădăcini erau comestibile și care erau otrăvitoare.

Am mâncat cu grijă din fiecare până în momentul în care am fost siguri că instinctele noastre erau corecte. Am decis că ne vom petrece șase cicluri lunare împreună în junglă, după care ne vom aventura în oraș separat pentru ultimele șase luni ale inițierii noastre.

Am fost instruiți că, pentru a ne împlini destinul, va trebui să experimentăm viața în dimensiunea a treia, și acum acest lucru îl făceam. Timpul petrecut în junglă a fost frumos. Toți patru lucram ca unul. Am construit un adăpost într-o zonă foarte împădurită și ne-am folosit abilitățile pentru a ne camufla casa, iar noaptea meditam pentru a ridica vibrația zonei în care ne aflam și a crea siguranță și invizibilitate față de creaturile întunericului.

Am fost capabili să stabilim repede un contact cu zânele, gnomii, elfii și alte făpturi micuțe din zona noastră. Ei au fost prietenii noștri și ne-au învățat cum să supraviețuim în junglă. În acest fel am trăit viața cu care eram obișnuiți în vibrația noastră îmbrățișând mai mult dimensiunea a patra, dar și pe a treia. În fiecare zi exersam cum să ne mutăm încet vibrația în dimensiunea a treia pentru a ne pregăti pentru timpul pe care urma să-l petrecem în oraș.

Spre regretul și frica noastră, a sosit ziua în care trebuia să ne aventurăm singuri în oraș, să ne confruntăm cu vibrațiile multor, multor oameni precum și cu efluviul nenumăratelor lor gânduri și emoții. Pregătirea nu a fost suficientă pentru mine. Nu eram în oraș decât de câteva zile când am început să devin bolnav în mod violent din cauza gândurilor și sentimentelor disonante a celor din jurul meu.

Nu cunoșteam pe nimeni, nu aveam nici alimente nici adăpost, și experimentam boala pentru prima dată în viața mea. În mod disperat vroiam să trimit o chemare telepatică fratelui și surorilor mele, dar fusesem de acord că vom experimenta singuri această ultimă parte a inițierii noastre. În cele din urmă, în cea de-a treia zi a bolii mele, când am putut mânca și bea numai ceea ce puteam fura, o femeie bătrână m-a găsit ghemuit într-un mic alcov la capătul unei alei. Părea să mă recunoască și m-a condus la ea acasă undeva în apropiere.

Nu-mi amintesc ce s-a întâmplat în zilele care au urmat. Cred că am delirat. Bătrâna m-a ținut la ea în casă și m-a îngrijit. Vecinilor ei le-a spus că eram un văr îndepărtat venit dintr-un alt oraș și care și-a făcut apariția pe neașteptate la ușa ei și că m-am îmbolnăvit brusc. Am fost lăsați în pace.

Nu știu ce i-am spus cât timp am fost bolnav, dar, când în cele din urmă mi-am revenit, am putut vedea în ochii ei că știa mai multe despre mine decât îmi aminteam eu că i-aș fi spus. Niciodată nu m-a întrebat nimic și nici nu m-a limitat în nici un fel. Într-o zi mi-a spus că mă aștepta de mulți ani. Nu mi-a dat alte explicații. Această casă mi-a servit drept bază pentru restul timpului pe care l-am mai avut de petrecut în oraș, și această femeie în vârstă minunată a fost ca o mamă pentru mine.

Când în cele din urmă m-am însănătoșit, prima mea sarcină a fost să învăț să mă protejez de emanațiile celorlalți. Mi-am petrecut întreaga viață învățând să fiu deschis și empatic. Viața mea a fost în totalitate la adăpost și eu am fost expus doar celor care știau să-și stăpânească gândurile și sentimentele.

Acum mă aflam într-o mare plină de turbulențe psihice și trebuia să învăț să mă protejez dacă doream să supraviețuiesc.Treptat, m-am expus din ce în ce mai mult orașului din jurul meu, până când, în sfârșit, mă puteam proteja suficient de mult pentru a-mi găsi ceva de lucru. Nou-găsita mea mamă mi-a spus că oamenii aici trebuiau să muncească pentru a primi mâncare. Acesta a fost unul din momentele în care am simțit că știa cine sunt. Dar aveam un acord nerostit să nu discutăm despre viața ei privată sau despre a mea.

În prima mea zi de muncă ca negustor ambulant la piață, am văzut o crimă. Nu mai experimentasem niciodată nici măcar conceptul de crimă. Prin urmare, atunci când am văzut un om ucigându-l pe un altul pentru unele posesiuni mărunte, am fost șocat. Am văzut timp de mai multe zile forța de viață a celui mort plutind deasupra locului în care corpul său a murit.

Alții au trecut chiar prin acea esență și nici măcar n-au știut că ea era acolo. Am fost hotărât să nu vorbesc cu ea deoarece nou-găsita mea îndemânare de a mă proteja psihic nu era perfecționată și nu îndrăzneam să-mi cobor scutul psihic. De asemenea, fantoma era foarte furioasă și dornică de răzbunare. Nu puteam să-mi risc misiunea pentru un descarnat furios.

Cele șase luni s-au târât atât de încet de parcă ar fi fost o întreagă viață. M-am trezit având gânduri și sentimente de care nici măcar nu știam că există. Frica, furia, tristețea, singurătatea, negativitatea și confuzia s-au îngrămădit în inima și mintea mea. Devenea din ce în ce mai greu să determin dacă aceste experiențe erau ale mele sau ale altcuiva.

Scutul meu psihic devenea din ce în ce mai subțire până când a ajuns să pară că nu ar fi existat deloc. Am câștigat în greutate pentru că mâncatul a devenit o cale de a-mi distrage atenția de le ceea ce se întâmpla în jurul meu și în mine. Corpul meu a început să sufere și alte modificări. Părea a fi mai dens și mai lent. Nu mai aveam acea stăpânire asupra lui pe care o aveam în adăpostul casei din copilăria mea. Și cel mai rău dintre toate, am început să uit cine eram.

În fiecare dimineață mă trezeam din ce în ce mai disociat de adevăratul meu sine și mai întrupat în micuța persoană care trudea toată ziua la piață. Am văzut o preocupare crescândă pe fața noii mele mame. Vorbea adeseori de felul în care m-a întâlnit, ca și cum ar fi vrut să-mi țină memoria vie. Într-o dimineață, când a încercat să-mi reamintească cine am fost, am aruncat o ceașcă de-a lungul micuțului loc în care trăiam, puțin lipsind să o lovesc pe această femeie dragă.

”Nu știu de ce ai tu nevoie să fiu eu!” am țipat eu cu furie și confuzie.

Ea a ridicat calm ceașca, a reumplut-o și a pus-o în fața mea din nou. ”Dragul meu băiat, eu doresc doar ca tu să-ți amintești cine ești.”

Cuvintele ei m-au uimit și au fost ca o palmă peste fața mea. Să-mi aduc aminte cine sunt? Să-mi aduc aminte cine sunt? Da, a existat un motiv ca eu să fiu aici. Dar care a fost acesta? De-abia puteam să mă gândesc la ce a fost în urmă cu câteva zile și chiar și acestea erau atât de în ceață de parcă aș fi fost drogat. V-ați gândi că i-am mulțumit acestei femei amabile, nu-i așa? Dar pur și simplu m-am ridicat și am fugit afară din casa noastră ca un copil furios.

Toată ziua în timp ce munceam de-abia m-am putut concentra. Viziuni cu temple, caverne și fețele a trei copii s-au învârtit în capul meu. Da, trebuia să-mi amintesc. Dar nu puteam. Imaginile pe care le vedeam în mintea mea nu aveau nici o legătură cu persoana care devenisem.

Am petrecut toată ziua în cel mai profund tumult. În cele din urmă, a sosit timpul să-mi închid standul când o femeie tânără și frumoasă a venit să cumpere niște fructe de la mine.

”Am închis.” Am urlat la ea ca și cum ar fi fost un cerșetor.

ÎNTREBĂRI ȘI COMENTARII

Ce vă amintiți ca fiind o inițiere importantă?

Care este ”misiunea/munca” voastră?

V-ați uitat vreodată Misiunea?

Cum v-ați amintit-o?

link catre articolul original

Traducere Monica Poka

Deschiderea Portalului - Partea a 1-a

Partea a 1-a

Prin Suzanne Lie

Numele meu este Tutenakqua. Sunt un Înalt Preot al Sacrului Maya. Vorbesc cu voi astăzi pentru a vă spune povestea vieții mele care s-a derulat cam cu 520 de ani (așa cum voi îi socotiți) înainte de timpul vostru al lui 1995 I.C. Simt că este potrivit să vă vorbesc acum, deoarece contribuția mea în cadrul meu temporal nu se deosebește de a voastră în cadrul vostru temporal. Spiritul nostru rulează în mod continuu prin timpul și spațiul vostru trei dimensional prin intermediul unității conștiinței noastre șase dimensionale.

COPILĂRIA

Îmi voi începe povestea cu perioada timpurie a maturității. Am fost ales în mod special să împlinesc un destin pentru poporul meu. Preoții au așteptat semnul intrării mele în întrupare mulți ani. În cele din urmă, prevestirile s-au împlinit. Nava Mamă a venit și Fiii Cerului le-au ales pe Fiicele Pământului pentru a crea corpuri pentru mine și pentru tovarășii mei de călătorie. Când toate femeile au fost însărcinate, Navele Casă s-au întors în ceruri.