Meditații

marți, 23 septembrie 2014

Adevăr sau Minciună




Din ciclul De ale mele

Ce este adevărul? După dicționar, definiția adevărului este: ”Concordanță între cunoștințele noastre și realitatea obiectivă; oglindirea fidelă a realității obiective în gândire; ceea ce corespunde realității, ceea ce există sau s-a întâmplat în realitate.” (sursa) Sunt date de asemenea și mai multe clasificări ale adevărului, clasificări care pot fi cu ușurință găsite în dicționare; numai în Wikipedia (sursa) găsiți o grămadă de clasificări: adevăr material, care poate fi obiectiv, relativ, subiectiv, etc.; adevăr formal care poate fi analitic sau sintetic; adevăr metafizic; adevăr coerent și așa mai departe. Foarte interesant, nu vi se pare? Nici măcar nu există o singură definiție a adevărului, dar noi fiecare susținem că suntem deținătorii adevărului absolut. Asta este bineînțeles o altă clasificare a adevărului: adevăr absolut și adevăr relativ. Dar nu intenționez să găsesc toate definițiile adevărului. Îmi ajunge asta pentru analiza pe care vreau să o fac.

Adevărul este definit în raport de ”cunoștințele noastre și realitatea obiectivă”. Bun. Sunt cunoștințele noastre identice pentru toți? Nu. Și aici aș prefera să înlocuiesc cuvântul cunoștințe cu cunoaștere. De ce? Pentru că cunoștințele se referă la ”Totalitatea noțiunilor, ideilor, informațiilor pe care le are cineva într-un domeniu oarecare.”(sursa) în timp ce cunoașterea este definită ca fiind ”faptul de a poseda cunoștințe, informații, date asupra unui subiect, asupra unei probleme; înțelegere, percepție, pricepere.”   (sursa) Este mai mult decât clar că atât cunoștințele cât și cunoașterea deținută de fiecare individ este diferită. Ce este realitatea? ”Materia care există în afara conștiinței omenești și independent de ea.” (sursa) Bun. Cum definim obiectivitatea? ”Care are însușirea de a reda fidel, netrunchiat realitatea, detașat de impresii subiective; nepărtinitor, imparțial, obiectivist.” (sursa)

Citind aceste definiții m-a apucat râsul. Apoi am realizat nebunia. Nici măcar nu avem definiții corecte pentru cuvintele pe care le utilizăm, dar ne dăm în cap cu ele unii altora. Nu numai cunoștințele diferă, dar și cunoașterea. Și ele stau în mare parte la baza realității pe care fiecare dintre noi o percepe. Dacă fiecare percepem realitatea după cunoștințele și cunoașterea deținută, cum mai poate fi acea realitate obiectivă? Sau unică pentru toți? Și cum reflectăm ”realitatea obiectivă în gândire”? Gândirea este dependentă de cunoștințe și cunoaștere... deci nicidecum obiectivă... ”Adevărul este ceea ce există sau s-a întâmplat în realitate” Dacă în realitatea mea acel adevăr nu s-a întâmplat, pentru mine nu există, deci el nu există?

TREZIREA oameni buni! Limbajul pe care-l avem este complet rupt de CEEA CE ESTE. Operăm cu noțiuni și cuvinte care demult au fost depășite de cunoașterea umană, dar noi le tot rulăm pe cele vechi ca niște patefoane stricate. Și ne mai și dăm în cap și ne omorâm pentru ele.

Știm foarte bine că adevărul este personal pentru fiecare. Știm foarte bine că cunoștințele și cunoașterea sunt diferite de la persoană la persoană. Știm că percepția fiecăruia este unică, făcându-l să aibă o altă reprezentare a realității. Știm că nimic nu este separat de nimic. Știm că observatorul influențează obiectul sau realitatea observată. Știm că obiectivitatea nu există, că totul este subiectiv fiind raportat la gândirea, percepția, cunoștințele și cunoașterea fiecăruia, și să nu mai vorbim de latura emoțională, că obiectivitatea este clar depășită. Știm toate acestea și totuși ne încăpățânăm să forțăm pe toată lumea să se ralieze unui singur adevăr. De care nici măcar nu suntem siguri pentru că nu-l putem niciodată dovedi cu exactitate.  Și nu este fix, pentru că nimic nu este bătut în cuie. Mai ales realitatea care este în permanentă schimbare. Toate acestea sunt tipare care au încercat să surprindă o realitate statică. Dar nimic nu este static. Totul este în permanentă mișcare și schimbare. Și atunci cum putem susține un adevăr unic?

De exemplu, vorbesc cu cineva din California la telefon și-mi spune că acolo este noapte. Mă uit pe geam, la mine este zi. Avem amândoi dreptate? Da. O să-mi spuneți că este realitate. Da. Este. Pentru că o acceptă mintea. Dar și când afară plouă și este înnorat și eu văd Soarele, tot realitate este. Pentru că eu îl văd indiferent de faptul că alții îl văd sau nu. Cum poate cineva să-mi spună că nu am dreptate? Pentru că el/ea nu-l vede? Asta înseamnă că eu nu-l văd? Pentru el/ea poate. Pentru mine însă Soarele strălucește.

A sosit cu adevărat timpul să ne redefinim nu numai cuvintele și limbajul ci și conceptele. A venit vremea să ne recunoaștem și onorăm unicitatea. Și să acceptăm că adevărul este într-adevăr relativ, că realitatea fiecăruia este diferită. Îmi dau seama ce frică poate cauza acest lucru. Mintea deja este înspăimântată. Cu ce noțiuni și concepte va mai opera ea? La ce se va mai raporta? În orice caz nu la baza de date cu care a operat. Pentru că acea bază de date a fost curățată, actualizată și de-virusată, iar în unele cazuri parțial ștearsă. Este cazul să ne dăm seama că a forța adevărul nostru asupra cuiva nu este altceva decât agresiune și încălcarea dreptului de a-și crea și trăi propria realitate. Este cazul să înțelegem că punctul nostru de vedere asupra realității este încă limitat de percepția noastră, de cunoștințele și nivelul de cunoaștere pe care l-am dobândit fiecare personal. Și că minciuna nu există. Ea este doar invenția minții umane pentru a putea funcționa în dualitate și separare. Tot ceea ce există este adevărat, și dacă am pretenția ca cineva să-mi respecte adevărul, este cazul să-l respect și eu pe al lui/ei. Pentru că este la fel de valabil. Și va funcționa principiul ”Cine se aseamănă se adună.”


Namaste!

Monica Poka

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.