Meditații

duminică, 5 februarie 2017

Vindecarea și înțelegerea vechii bătălii dintre bărbați și femei


De Gerrit Gielen

Creația: o co-operare dintre energiile masculine și feminine

La început este Creația: timpul și spațiul sunt create din ceea ce este Unul. Consecința este diversitatea: viața ia infinite forme; există un număr infinit de câmpuri de experiență, sfere, dimensiuni și lumi de explorat. Acest lucru ridică întrebarea: De ce a avut loc Creația?

Unitatea include totul, și pentru ca voi să deveniți conștienți de măcar o parte a acestei unități, este necesară Creația. Pentru a da un exemplu: lumina albă este suma tuturor culorilor. Pentru a experimenta culorile individuale, putem dispersa lumina albă cu ajutorul unei prisme. Această dispersare a luminii albe în toate culorile curcubeului este ceea ce eu numesc Creație: crearea diversității din unitate.

Numai când am experimentat frumusețea și calitățile tuturor culorilor individuale înțelegem cu adevărat ce este albul. Creația – crearea diversității – rezultă din dorința conștientizării de sine. Înțelegem întregul numai atunci când am experimentat cu adevărat toate părțile individuale. Putem compara asta cu călătoria pe care o facem pe parcursul vieților noastre. Când eram copil, am înțeles cum este să fii copil, dar nu știam încă cum este să fii un adolescent îndrăgostit, cum este să fii un om însurat, sau tată. Este nevoie să am toate aceste experiențe pentru a înțelege cu adevărat cine sunt ca ființă umană și să-mi găsesc cu adevărat pacea în mine.

În această mare călătorie de descoperire, care este scopul Creației, două forțe joacă un rol central: masculinul și femininul. Puterea masculină este o energie care se manifestă spre exterior, iscoditoare, care este aventuroasă și vrea să experimenteze și să înțeleagă toate lucrurile. Aceasta este forța care stă la baza apariției timpului și spațiului. Energia feminină crează conștiința unimii interioare. Prin partea sa feminină, omenirea este conectată la acea unime (Unul) și împreună cu partea masculină, ea este conectată cu diversitatea (cei Mulți). Partea feminină are de-a face cu lumea interioară, partea masculină cu cea exterioară, manifestând realitatea.

Energia masculină asigură că ceea ce este unic și individual poate fi experimentat în orice, în timp ce energia feminină asigură integrarea și uniunea. Fără energia feminină care integrează experiențele unice ale indivizilor într-o imagine mai mare, acestea s-ar pierde în noapte.

Dualitatea apare atunci când o ființă vie începe să se identifice prea mult cu o parte sau alta. În starea actuală a omenirii, partea masculină este cea care este obiectul dominant al identificării. Rezultatul este o suprimare a laturii feminine care duce la o pierdere a acelui sentiment de conectivitate interioară. Sentimentul de Eu este prea puternic: ego-ul se vede pus pe el însuși în fața unui univers care nu mai este experimentat ca o mamă protectoare. Apoi, el se simte mic și amenințat și reacționează prin dorința de a aduna cât mai multă putere posibilă din acel univers.

Atunci când energia feminină este energia dominantă, prea multă atenție este focalizată pe lumea interioară, ceea ce crează o dualitate cu lumea exterioară. Lumea interioară, lumea spirituală, este văzută apoi ca mai înaltă și superioară realității exterioare a diversității și pluralității de forme.

Paradisul: echilibrul dintre feminin și masculin

Putem vedea dualitatea la treabă în istoria omenirii. În trecutul pre-istoric, a existat un echilibru între energiile masculine și feminine. În acea perioadă nu au existat nici țări, nici granițe. Aceea a fost perioada paradisului pământesc care a fost numită Lemuria. În mine, trăiesc impresiile unui timp în care, împreună cu alte ființe angelice, eram ocupați să pregătim Pământul pentru sosirea oamenilor.

”Este ca un vis frumos a unui trecut îndepărtat. Eram ființe angelice radiante. În colaborare cu Mama Pământ noi cream natura. Pentru noi timpul avea o viteză diferită: plantele pe care le cream, le vedeam crescând sub ochii noștri. Eram ocupați să pregătim Pământul pentru sosirea omenirii. A fost un timp de speranță, un timp de iubire. Credeam că Pământul va deveni un frumos loc de joacă în care ființele cu o conștiință copilărească ar putea descoperi ce este viața într-un mod delicios.; un loc unde oamenii s-ar putea bucura de iubirea unul pentru altul și pentru natură. Ce tare ne-am înșelat. Ce a mers atât de teribil de greșit?”

Oamenii care au populat Pământul în acea perioadă simțeau conectivitatea interioară cu viața și știau că Mama Pământ era acolo pentru toată lumea. Oamenii trăiau în armonie cu natura. Pământul, ca și aerul, era acolo pentru toată lumea, dar ea nu era proprietatea noastră. În același timp, viața era o călătorie de descoperire, o aventură încântătoare. Pe fiecare munte, o perspectivă nouă; dincolo de fiecare orizont, o nouă întindere cu noi experiențe de explorat.

Omenirea a fost creată ca o rasă foarte curioasă, iscoditoare. În acea perioadă, oamenii posedau o conștiință exuberantă, copilărească oarecum. Ei se bucurau de viață cu o fericire spontană pe care o vedem doar la copii. Conștiința lor era mult mai extensivă decât a noastră: ei puteau comunica cu animalele, cu plantele, cu munții și cu râurile. Era natural pentru ei să fie în contact cu ghizii spirituali și cu ființele eterice cum ar fi elfii și spiridușii. Aveau un simț foarte diferit al timpului și trăiau de la o zi la alta.

În această omenire în curs de dezvoltare, exista un ritm natural, cu energiile feminine și masculine mai mult sau mai puțin dominante, uneori alternativ. După fiecare fază a descoperirii și explorării, venea o fază a internalizării. Așa cum oamenii umblă alternând piciorul stâng și piciorul drept. Dar apoi ceva a mers prost.

Sfârșitul paradisului: șarpele și apariția dualității

În Biblie, această fază este descrisă ca și povestea simbolică a Evei care este ispitită de către șarpe să guste mărul care le dă oamenilor cunoașterea binelui și a răului.

Ce a mers prost? Omenirea ca întreg este o rasă masculină, o rasă care este focalizată pe descoperire și aventură. Din acest motiv a existat în omenire dorința de a deveni mai liberă de lumea spirituală. Rasa umană a vrut să intre într-o aventură și să descopere. Treptat, omenirea s-a încarnat mai profund în Pământ și în materie. Conexiunea cu ghizii lor – îngerii care au însoțit omenirea pe calea ei – și respectarea lumii spirituale au devenit mai puțin importante. Femeile, care prin natura lor sunt mult mai focalizate pe lumea interioară, erau mult mai iscusite în crearea acestei conexiuni decât bărbații, iar unele femei erau mai pricepute să facă acest lucru decât altele.

Acest din urmă grup a fost foarte important pentru comunitate și, prin urmare, din sânul lui s-a ridicat o clasă de preotese. Când decalajul dintre aceste preotese și tărâmul spiritual al îngerilor care însoțeau omenirea a devenit mai mare, a apărut o breșă pentru contactul cu alte surse care aveau intenții mult mai puțin lăudabile. Energiile reptiliene (șarpele din biblie) au vrut să slăbească omenirea prin divizare.

Preotesele au fost ispitite prin următoarele idei: lumea interioară este cu mult mai importantă decât lumea exterioară; femeile care sunt mai conectate la lumea interioară, sunt mai bune decât bărbații așa că ele sunt îndreptățite să-i conducă pe bărbați. Astfel de gânduri le-au mângâiat ego-ul și treptat ele au început să îmbrățișeze această viziune dualistă asupra lumii. Femeile, și lumea interioară, au fost considerate superioare, reprezentând ”înaltul”. Bărbații, și lumea exterioară, au fost considerate inferioare, reprezentând ”mai josul”. Aceasta a fost mușcătura din Măr: dualitatea, așa-numita cunoaștere a binelui și a răului, s-a împământat solid în gândurile omenirii.

Preotesele au început să se considere ele însele din ce în ce mai importante și au dorit temple și case frumoase pentru ele însele. Au apărut comunități care au rămas într-o singură locație. Omenirea a încetat să mai rătăcească și să descopere lucruri noi, iar femeile au rămas dominante pentru o lungă perioadă de timp. Bărbații au început să fie priviți tot mai mult ca ființe inferioare și chiar tratați ca și sclavi.

Dominarea feminină și rănile din energia masculină

A început perioada Reginei-preotese. Ele au proclamat o viziune dualistă asupra lumii care le-a justificat puterea și autoritatea și esențiala superioritate a femeii asupra bărbatului. Ele au pretins că adevărul rezidă numai în lumea interioară și că numai femeile au acces la acel adevăr. Lumea exterioară a fost descrisă ca rea, periculoasă și ispititoare, iar oamenii trebuiau să se protejeze împotriva acestei lumi rele pentru binele lor.

Acest concept a avut patru consecințe pe termen lung care au creat răni profunde în energia masculină.

Prima rană: pierderea frumuseții

Pentru a trăi într-un singur loc este nevoie de o agricultură intensivă și o muncă grea: muncă de bărbat. Înclinația naturală a bărbaților pentru aventură, care a fost văzută deja ca fiind suspectă, a fost în consecință suprimată și mai tare. Acea înclinație nu se potrivește cu munca grea și plictisitoare cum ar fi aratul și treieratul.

Imaginea a ceea ce însemna să fii un bărbat bun s-a schimbat: trebuia să fie un muncitor de nădejde care nu are prea mult timp să gândească. Bărbații aventuroși au fost priviți drept vagabonzi și haimanale, un pericol pentru comunitate. Toate tipurile de expresii din timpul nostru se referă încă la asta: ”Nimeni nu moare de muncă grea.” ”Omul trebuie să-și câștige existența prin sudoarea frunții.” ”Diavolul le găsește de lucru mâinilor care stau.”

Cu toate acestea, dorința pentru aventură la bărbați este în cele din urmă dorința de a experimenta frumusețea și minunile universului. Prin suprimarea acestei dorințe, a apărut prima rană în energia masculină: pierderea capacității de a aprecia frumosul. Bărbații au învățat că să se bucure de frumusețea vieții, să meargă într-o aventură și să exploreze noi moduri de viață, îndemnul de a crea, de a descoperi, erau toate calități ”rele” care trebuiau suprimate. Un bărbat ”bun” este un muncitor de nădejde care nu pune întrebări.

Mai vedem și acum consecințele acestui mod de gândire. Uitați-vă la orașele moderne care sunt proiectate și construite aproape în exclusivitate de către bărbați care muncesc din greu și observați lipsa lor de culoare și de frumusețe. Încă vedem peste tot în jurul nostru doar o energie masculină fugară care nu se poate liniști și nu pare să știe ce vrea.

Prin această dezvoltare bărbatul a devenit aproape în întregime responsabil de aprovizionarea cu hrană, făcându-l mai important în comunitate.

Cea de-a doua rană: pierderea iubirii

Datorită viziunii dualiste a castei Preoteselor, lumea exterioară a început să fie văzută ca fiind din ce în ce mai periculoasă. Comunitățile au rămas stabilite într-un singur loc și aveau nevoie de protectori. Și aceasta a căzut în sarcina bărbaților: vânătorii au devenit războinici. Cu toate acestea, un războinic, spre deosebire de un bun vânător, nu poate avea sentimente. Un soldat care ucide o altă ființă umană nu ar trebui să aibă nici un fel de sentimente față de victima sa. El nu poate lăsa să-i pătrundă în minte faptul că cel pe care l-a ucis a fost copil cândva și că a avut o mamă care poate că l-a iubit foarte mult și i-a dorit tot ce-i mai bine pentru el. Războinicul nu poate să gândească ”Acum i-am omorât copilul. Cum o va afecta acest lucru? Ce va simți atunci când va afla că acesta este mort? Câte lacrimi va vărsa?” Un războinic care este empatic, nu poate fi războinic.

Un războinic bun își suprimă energia inimii și acționează dintr-o viziune asupra lumii extrem de dualistă: că celălalt, dușmanul, este rău. Adversarul nu este, de fapt, o ființă umană și prin urmare, pot să-l ucid. Desigur, această atitudine a dus la creșterea dualității în lume. A început să fie din ce în ce mai multă luptă, mai multe războaie și mai multe granițe în lume. Și astfel războinicii – bărbații – au devenit tot mai importanți; bărbați care și-au pierdut conexiunea cu inima lor.

Aceasta este a doua rană în energia masculină, rana inimii: pierderea iubirii. Un bărbat care își închide puterea empatiei se simte singur și pierdut într-un univers mare, gol și ostil.

A treia rană: pierderea înțelepciunii

În comunitățile care se stabiliseră, schimbarea și reînnoirea au fost privite cu suspiciune. Puterea a devenit conservatoare; puterea merge mână în mână cu frica de schimbare și o lipsă a flexibilității. Spiritualitatea naturală, bazată pe iubire s-a schimbat din ce în ce mai mult într-o credință dualistă bazată pe frică cu tot felul de reguli cu privire la bine și rău. Când spiritualitatea este stabilită ca și religie, este nevoie de oameni de ordine care să impună regulile, prin forță dacă este nevoie, iar acest lucru suprimă inovarea: acest lucru a devenit, la rândul lui, sarcina bărbaților. Adevărul nu a mai fost considerat a fi o energie vie și iubitoare, care se desfășoară în mod dinamic și își prezintă în mod continuu fațete noi. Adevărul a fost stabilit printr-un set de reguli pe care oamenii le-au impus. În acest moment vedem apariția religiilor autoritare în care adevărul este stabilit o dată pentru totdeauna și dacă nu erai de acord, erai rău sau păcătos.

Pentru că menținerea regulilor unei religii coincide adeseori cu promovarea acelei religii, și aceasta din urmă a revenit ca sarcină tot bărbaților. Bărbații erau acum autoritatea în spiritualitate. Acest lucru a consolidat părerea că bărbații erau mai importanți și mai puternici. Cu toate acestea, religiile autoritare au foarte puține în comun cu înțelepciunea și adevărul. Astfel s-a născut cea de-a treia rană în energia masculină: pierderea înțelepciunii. Omenirea continuă să sufere foarte mult din cauza ideii că schimbarea este rea și a faptului că adevărul a fost stabilit într-o carte cu reguli odată pentru totdeauna.

Cea de-a patra rană: pierderea unei sexualități tandre

Datorită creșterii tensiunii dintre sexe, și experimentarea sexualității a ajuns sub presiune; a rămas din ce în ce mai puțin loc pentru iubire și tandrețe. Atunci când bărbatul, sub dominarea preoteselor, a fost privit ca fiind inferior, faptul de a face sex cu un bărbat era privit ca un rău necesar. Așa că, femeile au început să-și suprime energia sexuală. Pentru bărbați sexul a început să fie tot mai mult asociat cu exprimarea furiei suprimate. De unde la început fusese o exprimare a iubirii față de femeie, el a devenit exprimarea violenței. Pofta și înăbușirea mâniei au început să coincidă: fanteziile sexuale ale bărbatului au fost adesea violente.

Astfel s-a născut o a patra rană: o rană în domeniul sexualității. Din acel moment, sexualitatea a avut de multe ori de-a face mai mult cu emoțiile reprimate decât cu iubirea dintre bărbat și femeie.  

Apariția dominării masculine

Pentru că preotesele nu mai proclamau o spiritualitate vie, ele s-au retras singure. Regulile rigide ale unei religii dualiste autoritare pot funcționa fără iubirea și intuiția feminină.

Pentru că bărbații au devenit treptat responsabili de asigurarea cu hrană, protecția comunității, precum și cu aplicarea strictă a unei spiritualități ”moarte”, ei au ajuns să dețină puterea. Energia masculină a devenit dominantă și va continua să o facă pentru o lungă perioadă de timp.

Cu toate acestea, această energie masculină dominantă era o energie rănită: un bărbat care și-a pierdut simțul frumuseții, inima și înțelepciunea. Femeile erau văzute ca un obiect sexual inferior și erau adeseori victime ale sentimentelor sexuale nenaturale cauzate de violență. Femeile le reaminteau bărbaților de sentimentele lor și sentimentele erau periculoase și rele, așa că femeile erau rele. Pentru că adevărul era asigurat prin reguli și porunci, abilitățile naturale intuitive și spirituale ale femeilor erau văzute ca rele și periculoase. Teribilele arderi pe rug ale vrăjitoarelor, care în unele părți ale lumii mai au și acum loc, au început în acele zile. Femeile au început să aibă din ce în ce mai puține drepturi și au ajuns să fie din ce în ce mai asuprite. În cele din urmă au fost considerate potrivite doar pentru nașterea și creșterea copiilor. În Evul Mediu femeile erau privite de mulți teologi ca fiind lipsite de suflet.

Paradisul a fost abandonat: a urmat o perioadă de războaie, cruzime, divizare și minciună, un timp care a lăsat răni adânci în energia feminină. O omenire divizată în interior nu a mai fost în stare să se protejeze ea însăși. Șarpele și-a atins scopul: ființele umane nu mai erau conectate cu adevărul viu și erau predispuse la acceptarea ideilor false. Cineva care îmbrățișează o viziune dualistă asupra lumii este în frică, iar cineva care se teme este ușor de manipulat: îi imprimi ideea că dacă nu te ascultă, va fi victima a ceea de ce se teme.

Influențele Extraterestre și Apariția Atlantidei

Oamenii care disprețuiesc femininul sunt vulnerabili. Ei tânjesc după ce este înalt și după ghidare, dar în același timp ei resping soluția naturală pe care o oferă energia feminină: să te bazezi pe intuiția ta și pe cunoașterea interioară. Ei găsesc o soluție falsă: puterile din lumea exterioară care pretind a fi ”mai înalte”. Dar atunci ei devin complet expuși manipulării.

În trecut, consecința acestei vulnerabilități a fost că omenirea a devenit o jucărie pentru tot felul de forțe Galactice. Oamenii care și-au pierdut conexiunea cu femininul interior se lasă cu ușurință captivați de ceea ce par a fi miracolele și puterea civilizațiilor mai avansate tehnic. În scurt timp, reprezentanții acestor civilizații au fost priviți de către omenire drept zei. Omenirea a fost manipulată în toate modurile posibile, inclusiv genetic. O grămadă de povești despre vechii zei, cum ar fi faimoasa lume a zeilor greci, cu toate erorile lor omenești și cu cruzimile lor care datează din această perioadă. Răspunsul la întrebarea ”Erau zeii cosmonauți?” (Titlul unei cărți a lui Erich von Dänichen) este, după părerea mea, ”Da”.

Această perioadă de opresiune s-a încheiat atunci când un grup de suflete extraterestre avansate au decis să trăiască pe Pământ pentru a ajuta la dezvoltarea omenirii. Ei au creat un fel de rasă de supraoameni cunoscuți ca și Atlanți sau oameni stelari. Din punct de vedere fizic ei erau mai înalți decât oamenii de pe Pământ și aveau mari capacități intelectuale; și cel de-al treilea ochi le era puternic dezvoltat. Ei aveau dublu scop: să elibereze Pământul și omenirea de influențele străine nedorite și să aducă din nou omenirea în contact cu spiritualitatea sa naturală. Ultima urma să fie realizată prin restabilirea echilibrului dintre energiile feminine și masculine.

Epoca Atlantidei a început: o perioadă în istoria omenirii care a durat aproximativ 100.000 de ani. Pe parcursul acestei perioade a existat o distincție clară între acești extra-tereștri încarnați, care se priveau pe ei înșiși ca și pe conducătorii iluminați ai omenirii – așa numita ierarhie spirituală – și membrii mai mult sau mai puțin inconștienți ai omenirii. Acești oameni stelari, Atlanții, au ajuns față în față cu oamenii Pământului.

Cu toate acestea, nașterea Atlantidei purta în ea semințele căderii sale. Pentru a elibera omenirea de influențele străine, oamenii stelari de pe Pământ au construit o imensă dominare: ei erau clasa conducătoare și îi priveau pe oamenii de pe Pământ ca și pe subordonații lor. Acest lucru era în contradicție cu credințele lor spirituale. Să ai putere asupra oamenilor de pe Pământ nu se potrivea cu scopul de a-i elibera pe aceiași oameni în interior. Spiritualitatea oamenilor stelari nu era încă una născută din inimă. Ea purta în ea elemente ale puterii.

Atlanții îi vedeau pe oamenii de pe Pământ ca și pe niște creaturi stupide potrivite numai pentru o muncă de sclav. Au început să se vadă pe ei înșiși tot mai superiori și au abuzat mai frecvent de puterea celui de-al treilea ochi. În plus, deși Atlanții considerau femeile egale cu bărbații ei nu făceau același lucru și cu subordonații lor, oamenii de pe Pământ. În cazul lor, bărbatul era cel care domina. Acest lucru le convenea Atlanților pentru că bărbații erau mai potriviți să le urmeze ordinele și să le construiască magnificele lor orașe. Atlanții înțelegeau foarte bine că atâta vreme cât femeile erau suprimate, ei pot continua să conducă omenirea și să facă ce vor.

Puterea corupe și acesta a fost și cazul Atlanților. Tot mai mult, ei au început să se bucure de puterea lor, de aparentul lor succes și invincibilitate. Tot mai mult au abuzat de puterea celui de-al treilea ochi al lor. Acest ochi este numit adeseori Agni, chakra focului, și era nevoie de apă pentru a șterge această putere. S-au scris multe despre scufundarea Atlantidei. Totuși, cel mai profund motiv al acesteia a fost un act de sacrificiu de sine. Cei mai înalt dezvoltați Atlanți au înțeles că pot ajuta omenirea numai alăturându-se ei și acest lucru poate fi realizat numai prin distrugerea Atlantidei. Numai așa putea fi eliminată dualitatea dintre oamenii stelari și oamenii Pământului.

Îmi aduc aminte aceste episod dintr-o viață anterioară: ”Stau în picioare într-un minunat turn alb al unei clădiri frumoase. Privesc peste oraș. Tocmai am încheiat o luptă cu o femeie. A fost cu mine multă vreme, dar acum pleacă pentru totdeauna. Mă întristează plecarea ei. Vrea să trăiască printre oamenii de pe Pământ ca să-i ajute ca un fel de om de ajutor. Decalajul dintre noi, Atlanții atotputernici și oamenii Pământului, este imens. Noi îi vedem ca pe o formă de viață mai joasă. Când mă conectez la această femeie, simt că în esență ea este un suflet Pământ care s-a născut printre Atlanți, de aceea dorința ei de a ajuta Pământul este atât de mare. Ea este oarecum scundă și părul ei este roșu, ceea ce este neobișnuit printre Atlanți. Intru într-o cameră și în mijlocul camerei este desenat un simbol puternic pe podea. Dacă stai în mijlocul acelui simbol poți să-ți părăsești corpul foarte ușor și pentru totdeauna.

Îmi dau seama că ceea ce femeia vrea să facă este corect, dar nu va funcționa, ea este o excepție. Atâta timp cât Atlantida există oamenii Pământului vor fi subordonați. Așa a fost mii de ani. Decalajul este prea mare, puterea dă prea multă dependență, este prea răspândită.

Adânc sub mine simt cum forțele s-au întors împotriva Atlantidei. Mă conectez cu aceste forțe și spun ”Da, dați-i drumul. Simt că nu sunt singurul, mulți alții simt că a fost destul, lucrurile nu pot continua în felul acesta, durerea printre oamenii Pământului și în Pământul însuși este prea mare. Există în noi o dorință de schimbare, o dorință pentru o nouă aventură. O aprofundare a vieții.

Mă duc apoi și stau în simbol și îmi las corpul. Știu că atunci când mă voi naște din nou, Atlantida nu va mai exista; nu voi mai fi unul dintre ei.”

Și astfel conducătorii Atlantidei au devenit ceea ce noi numim astăzi Lucrători în Lumină. Timp de secole, ei vor fi persecutați și oprimați de către omenire în timp ce ei încearcă să aducă omenirea din nou în contact cu adevărul lor interior care le vine prin energia feminină.

După Prăbușire: blestemul Atlantidei

Epoca Atlantidei a lăsat o amprentă clară asupra omenirii în ceea ce privește cum ar trebui să fie o societate: ideea că există un fel de clasă superioară de oameni care sunt privilegiați și o clasă de oameni care servesc. Timp de multe secole, omenirea a fost condusă de așa-zisa nobilime, oameni care au crezut că pe baza nașterii lor, ei se află deasupra altora și au dreptul să-i domine pe aceștia. Nobilimea a apărut datorită amintirii oamenilor Pământului despre modul în care se comportau Atlanții cu ei. De îndată ce o națiune era creată undeva, apărea imediat o clasă aristocratică privilegiată; amintirea inconștientă a Atlantidei era responsabilă de acest lucru.

Așa ca și în cazul Atlanților, unde femeile erau egale cu bărbații, femeile au fost lăsate să conducă clasele de mai jos ale oamenilor Pământului. Multe milenii mai târziu, într-o vreme în care femeile au fost considerate ca fiind inferioare, un memento Atlant, a fost permis ca femeile să poată conduce în țările din care proveneau cu condiția ca ele să facă parte din nobilime. De exemplu, într-o țară cum ar fi Olanda, a fost acceptat ca fiind ceva normal să aibă o regină într-un moment în care femeile nu aveau nici măcar drept de vot. Conducerea de către femei a fost acceptată atâta timp cât ele aveau ”sânge albastru” – o referire la originea celestă a Atlanților – ceea ce, pe baza originii lor, le situa deasupra oamenilor obișnuiți.

După căderea Atlantidei, a dispărut și unitatea realizată și menținută artificial de către Atlanți: au apărut granițe și națiuni. Din nou și din nou, omenirea a încercat să recreeze Atlantida din energia sa masculină. Marile imperii ale antichității: Babilonul, Asiria, Persia, Imperiul Roman, toate au fost încercări de a recrea Atlantida. Și pentru că fiecare dintre aceste țări a încercat să fie din nou Noua Atlantida, aproape tot timpul au existat războaie.

Cu toate acestea, toate încercările de a unifica omenirea prin luptă sunt sortite eșecului. Unitatea poate apărea doar atunci când ea vine din interior, nu prin a fi impusă de sus. Asta este ceea ce Atlanții au înțeles în cele din urmă și motivul pentru care s-au transformat în Lucrători în Lumină. Blestemul atlant este că omenirea încearcă din nou și din nou să recreeze Atlantida. Dorința de a crea un imperiu care își impune voința, dorința de a trăi în magnificele orașe din antichitate, lipsa de respect față de natură, conducerea de către clasele de sus formate din oameni cu ”sânge albastru”, toate acestea sunt consecințe ale amintirilor din Atlantida.

Acum, însuși Atlanții sunt cei care doresc ca lucrurile să fie diferite; ei sunt Lucrătorii în Lumină de astăzi. Aceste suflete își amintesc cu exactitate cum, prin abuzul de putere, lucrurile au mers prost în trecut și vor face tot posibilul să protejeze omenirea de dezastre. Din fericire, din ce în ce mai mulți oameni încep să asculte.

Întoarcerea Lucrătorilor în Lumină

Când vechii Atlanți s-au încarnat ca oameni, ei au învățat chiar la ”prima mână” ce înseamnă să fii om și abia apoi au devenit Lucrători în Lumină: purtători ai iubirii și ai inspirației. Adeseori ei au fost în mod violent persecutați pentru rolul lor, dar, între timp, ei au plantat semințele iubirii și ale speranței. Bărbații care aveau o puternică conexiune cu intuiția lor au dat omenirii o artă frumoasă, știință și progres social. Peste tot în lume unde trăiau femei curajoase, vrăjitoare adeseori, care au rămas loiale lor înseși, s-au ridicat pentru spiritualitatea lor originară. Ele au ajutat un număr incredibil de oameni și au plantat nenumărate semințe de lumină în inimile oamenilor. Dar de prea multe ori ele au sfârșit arse pe rug.

Bărbatul care apreciază ceea ce este originar în el însuși, începe să îmbrățișeze din nou femininul. O femeie care apreciază masculinul în ea însăși, conectează bărbații din jurul ei cu sursa iubirii și adevărul din ea. Treptat, Lumina a crescut.

”Iubiți-i pe vrăjmașii voștri” a spus Jeshua. Asta nu înseamnă că iubirea transcende dualitatea. Nu, iubirea aduce în lumină faptul că dualitatea este o iluzie. Este ca și cum ați merge ținând o lampă în mână să căutați întunericul, dar oriîncotro mergeți nu pare să fie întuneric, pentru că, la urma urmei, lumina lămpii voastre strălucește oriunde ați merge. Întunericul nu există cu adevărat; el este pur și simplu absența luminii. Dualitatea nu există cu adevărat; dualitatea este lipsa iubirii. De fiecare dată când ne deschidem cu adevărat altcuiva, descoperim că acea persoană este așa cum suntem și noi. Dualitatea, care la început am crezut că este reală, pare să nu existe deloc, este o iluzie.

În ciuda tuturor războaielor, omenirea s-a dezvoltat în continuare și a progresat atât tehnic cât și social. Dezvoltările sociale importante includ abolirea sclaviei, emanciparea femeilor, precum și eliminarea muncii copiilor. În domeniul tehnologiei omenirea a avansat atât de mult încât a construit o rachetă care a zburat pe Lună. Și când au ajuns pe Lună, ei au privit spre Pământ și au găsit casa lor mai incredibil de frumoasă decât niciodată. Au văzut o lume frapant de albastră – nelimitată – și în adâncul inimii lor și-au dat seama că această lume este o frumoasă ființă vie pe care o abuzăm atât de mult. Au adus înapoi cu ei povești și imagini superbe. Și-au împărtășit experiențele lor spirituale.

Călătoria pe Lună, un vechi simbol feminin, a fost într-un anumit sens, punctul culminant al energiei masculine. Este ceva similar cu eruperea semințelor din bărbat. După ce acest lucru se petrece, apare un sentiment de blândețe, tandrețe și pace; femeia este redată spațiului ei.

Devenirea Omenirii un întreg

În timpul anilor ’60 a început să aibă loc un mare proces de vindecare. Bărbații au început să poarte părul lung, un semn al recuperării conexiunii lor cu femeia interioară. Din toate părțile, omenirea a fost ajutată să depășească dualitatea și să devină conștientă de interconectarea vieții. Știința a dezvoltat ”Ipoteza Gaia” a lui James Lovelock: ideea că Pământul este un organism viu. Aceasta a fost o ruptură radicală în teoria evoluției ”masculine” care afirmă că Pământul este format dintr-o mulțime de organisme care luptă unele împotriva altora: lupta tuturor împotriva tuturor. Teoria Gaia face parte dintr-o teorie mult mai mare, și anume, că întregul univers infinit este un întreg viu: noi suntem una.

Să devii întreg înseamnă, de asemenea, și unificare. Și într-adevăr omenirea este ocupată să-și descopere unitatea și conectivitatea interioară. Oamenii călătoresc tot mai mult și au loc întâlniri mai prietenoase între oameni din culturi diferite. Datorită răspândirii limbii engleze ca și o limbă unificatoare și a Internetului, eu pot acum, pentru prima dată în istoria omenirii, să comunic cu aproape oricine. Începem să îmbrățișăm tot mai mult aceleași valori pe Pământ: Declarația Universală a Drepturilor Omului.


Integrarea înseamnă și faptul că ne dăm seama că suntem una. Nu suntem un bărbat sau o femeie, suntem ființe umane. Atât masculinul cât și femininul se află în noi. Să simțim și să îmbrățișăm acest adevăr ne face să ne simțim întregi, ne face să stăm pe Pământ ca o lumină strălucitoare. Atunci va fi pace: o pace interioară care este reflectată în armonia cu semenii noștri umani, cu Pământul și cu Universul însuși.


Traducere Monica Poka

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.