De vorbă cu mine însămi

 

Din ciclul De ale mele  

”Bunico, cum faci față durerii?”

”Cu mâinile tale, iubito. Dacă o faci cu mintea, în loc să ușurezi durerea, ea devine și mai puternică.”

”Cu mâinile tale bunico?”

”Da, mâinile noastre sunt antenele sufletului nostru. Dacă le miști: tricotând, gătind, pictând sau cufundându-le în pământ, trimiți semne către cea mai profundă parte a ta și sufletul tău se luminează pentru că-i acorzi atenție. Semnele date de durere nu vor mai fi atunci necesare.”

”Mâinile sunt chiar atât de importante?”

”Da, fata mea. Gândește-te la bebeluși: ei încep să cunoască lumea prin atingerea cu mâinile lor. Dacă te uiți la mâinile oamenilor în vârstă, ele îți vor spune mai multe despre viața acestora decât orice altă parte a corpului lor. Tot ceea ce se face cu mâinile se spune că se face cu inima. Pentru că așa și este: mâinile și inima sunt conectate. Maseurii știu asta foarte bine: atunci când ating pe cineva cu mâinile, ei crează o legătură profundă. Gândește-te la îndrăgostiți: când își ating mâinile, ei fac dragoste într-un mod sublim.”

”Mâinile mele bunico ... de câtă vreme nu le-am folosit așa!”

”Mișcă-le, iubirea mea. Începe să creezi cu ele și totul în tine va începe să se miște. Durerea nu va trece. În schimb, tot ceea ce faci cu ele va deveni o capodoperă și (durerea) nu te va mai răni. Pentru că ai reușit să-i transformi esența.”

~Elena Bernabe

 

Așa ca în povestea bunicii, fie că ne-a spus-o mama, bunica sau o descoperim noi înșine în călătoria noastră prin viață, folositul mâinilor pentru o femeie este terapie curată. Folositul mâinilor în sens creativ, pentru că orice iese din mâinile noastre, indiferent că este vorba de femei sau de bărbați, este o creație. 

Poate faptul că unele lucruri le privim ca pe ceva obișnuit (obligație chiar), nimic ieșit din comun cum ar fi spălatul vaselor, făcutul de mâncare, curățenia, spălatul sau călcatul hainelor, ne face să ne gândim că nu am fi deloc creativi, că creativitatea înseamnă artă, scris, să inventezi ceva, dar nu este așa: absolut totul ESTE o creație pentru că fiecare o facem în felul nostru, după tipicul și gustul nostru, în tot ceea ce facem punem puțin (sau mai mult) din noi, iar asta o face CREAȚIA NOASTRĂ. 

Eu când îmi folosesc mâinile, îmi eliberez mintea și accesez acea sursă interioară, acea legătură cu Sursa/Creatorul și cu care pot sta la taclale în liniște și pace. Ieri mi-am folosit mâinile să fac ce n-am mai făcut niciodată: sirop de păpădie. Am avut ca îndrumătoare o prietenă dragă mie care m-a motivat să încerc. Mulțumesc Cristina. 

Bun, deci m-am apucat să fac siropul. Dacă eu iubesc pe cineva cu toată ființa mea, și chiar dincolo de ea, aia este Mama Pământ. Am început să-i mulțumesc pentru toate roadele știute și neștiute pe care ni le dă și când încep cu recunoștința față de Ea, absolut orice altceva îmi dispare din minte. Aproape c-am uitat deja ce voiam să scriu  

Printre alte ”discuții” pe care le-am avut cu Sursa (nu caut să identific sau dau nume, mi-ajunge să ”simt” vibrația energetică, în definitiv și la urma urmei, TOTUL ESTE SURSA), pe una dintre ele aș vrea să o împărtășesc cu voi pentru că cred că este foarte importantă pentru noi toți. Subiectul: copleșirea pe care o simțim cu toții, fie că o recunoaștem, fie că nu. Cred că toți ne întrebăm ”cât ne mai țin bateriile” când toate par să se prăbușească în capul nostru și să ne dea cu dosul de pământ. 

Ei bine, un aspect care mi-a fost subliniat este că ”sunt atât de multe” pentru că noi le-am făcut să fie așa. Noi am disecat și am împărțit un întreg în bucățele mai mici ca să le cuprindem și înțelegem cu mintea, iar acum sunt atât de multe bucățele încât nu mai știm cum să le punem la locul lor să obținem din nou întregul.

Ba mai mult, am încercat să ”rezolvăm” fiecare bucățică așa cum am identificat-o noi (aici este vorba de toate acele ”traume” la care i-am găsit fiecăreia un nume și am individualizat-o: abandon, victimizare, lipsă de iubire, respingere, etc... înțelegeți ce vreau să spun), dar am pierdut din vedere dinamica întregului. 

Când faci un pas în direcția ”vindecării” traumei abandonului, de exemplu, toată relația dintre trauma identificată sub acest nume și întreg, se schimbă. PĂREA că ne confruntăm DOAR cu trauma abandonului, dar dintr-o dată descoperim că ”hopa, nu-i numai asta!!!” e mult mai mult de atât. 

Ne-am pregătit să ne ocupăm de această traumă, dar când descoperim un întreg lanț, o înlănțuire de alte traume care vin ”la pachet” cu cea a abandonului, ni se pare deja prea mult. Pentru că nu mai vedem pădurea de copaci. Și-atunci avem senzația că nu vom rezolva niciodată totul și apare starea de oboseală, de renunțare și de predare în fața ”imposibilului”.

Și-atunci, care este, totuși, soluția, pentru că (cel puțin) o soluție trebuie să existe?! Soluția este relativ simplu de văzut, ceea ce este mai greu este punerea ei în practică și urmarea ei. 

Oare câți dintre noi își pot pune deoparte toate aceste traume, să le accepte, să și le asume, dar nu pe bucățele, ci ca pe un întreg și să-și îndrepte privirea și către părțile sale bune, către ÎNTREGUL care ESTE, către ceea ce dorește să FIE fiind în același timp recunoscător tuturor acestor traume care l-au ajutat să ajungă unde este ACUM? 

Cât timp stăm în vibrațiile acelor traume pe care ne încăpățânăm să le rezolvăm, vom descoperi că sunt cam multe și da, ne pot copleși, iar mintea nu va accepta niciodată că ele au fost, sunt sau pot fi rezolvate ”până când nu și aia și ailaltă ...” 

O țesătură frumoasă, completă, complexă conține fire de toate culorile, uneori și de grosimi diferite, dar ceea ce contează este cum se armonizează ele între ele, astfel încât acea țesătură să fie și să reprezinte ÎNTREGUL.

Cred că voi mai face siropuri și alte de-astea, deși doar de un an mi-am descoperit această ... preocupare, să-i zic. Dar asta este o altă poveste.

 

O zi minunată nouă tuturor!

Munay!