miercuri, 18 iunie 2014

Emoțioteca



Din ciclul De ale mele

V-ați gândit vreodată la emoțiile voastre? De unde vin ele? Ce rost au ele? Dincolo de clasificarea lor în emoții pozitive și negative, clasificare strict duală generată doar de modul în care noi ne raportăm la ele? Care este sursa lor de fapt? Sunt ele utile sau nu? Ne ajută sau mai mult ne încurcă? Aceste întrebări mi le-am pus în ultimele zile. Este din ce mai clar că nu împrejurările exterioare nouă sunt ”vinovatul” principal, ci pur și simplu percepția noastră interioară legată de ele. Am să iau un exemplu: unii când văd un munte văd măreția naturii, a Mamei Pământ, alții văd un simbol al reușitei, iar alții văd doar o grămadă de pietre. Sunt mult mai multe percepții, dar m-am limitat doar la acestea. Exact ca și în povestea celor doi cioplitori în piatră, care întrebați ce fac în timp ce spărgeau un bloc de marmură, unul a răspuns  ”Tai piatra”, iar celălalt  ”Construiesc o catedrală”. Totul depinde de percepția noastră, de ceea ce gândim și transformăm apoi în emoții sau sentimente. Și care se ”depozitează” în subconștientul sau inconștientul nostru, după caz, și pe care mintea, sau ego-ul, le scoate la suprafață ca experiență și bază de raportare.

Și tot experimentând, viață după viață, fiecare dintre noi și-a format ceea ce eu numesc emoțiotecă, un fel de bibliotecă a emoțiilor, pe care o accesăm de fiecare dată când o situație cu care am asociat emoția respectivă pare a se produce. Când suntem pe pilot automat nici măcar nu mai sesizăm că situația actuală este diferită de cea care a generat respectiva emoție, sau aceasta are rădăcini atât de vechi încât nici nu mai știm de fapt de unde se trage. Cert este că mintea folosește această emoțiotecă în mod constant. Acesta este motivul principal pentru care avem atât de mulți ”zombie” care se plimbă nestingheriți prin viață. Mintea, ego-ul asociază percepția noastră asupra unei situații (chiar dacă această percepție este sumară sau incipientă) cu o emoție specifică din emoțioteca pe care o gestionează și pe care o atașează situației curente. Cei care sunt pe pilot automat se mulțumesc cu faptul că recunosc situația și știu cum să o gestioneze, repetând același comportament și dând același răspuns de fiecare dată. Nici nu mai pot reacționa atunci când li se spune că ”în propoziție” este vorba de cu totul altceva, pentru că nu se obosesc sau nu pot efectiv să sesizeze diferența, să trăiască acea experiență dintr-o stare de noutate, de neexperimentat. Ei judecă și clasifică situația pe baza emoțiotecii lor. Ba mai o și susțin ”Data trecută am făcut așa și a funcționat, acum de ce ar fi altfel?” sau ”Data trecută când am spus sau am făcut asta rezultatul a fost că.... acum de ce ar fi altfel?” Este adevărat că situațiile se pot repeta, dar motivul repetării situației nu este repetarea comportamentului sau răspunsului nostru la acea situație, ci schimbarea lui. Altfel unde ar fi învățarea, experimentarea pentru care am venit aici? Cum ne-am putea îmbogăți și înnoi emoțioteca?

Ceea ce se uită este că emoția ne-a fost dată ca instrument de lucru și de creație. Emoția noastră este sarea și piperul creației pe care noi ca oameni și co-creatori o avem ca cel mai important ingredient. Nu putem crea nimic în lipsa emoției. Sau ceea ce creăm este incomplet. Și avem din păcate multe creații incomplete cu care să ne confruntăm acum. Pentru că ceea ce am creat inconștient vine acum în fața noastră și-și arată imperfecțiunea, își dezvăluie suferința. De ce? Pentru ca să putem corecta, completa, ajusta sau îmbogăți ceea ce am creat dintr-o stare neconformă cu statutul nostru de creatori divini. Emoții nevindecate ies la suprafață și ne roagă, ne imploră sau ne forțează să le vedem, să le vindecăm și să le eliberăm pentru că misiunea lor s-a încheiat. Observați ce se întâmplă în jurul nostru. Pare că suferința crește din ce în ce mai mult, că mizeria este din ce în ce mai mare. Oare de ce? Pentru că nu ne ascultăm pe noi înșine; pentru că am uniformizat totul în mintea noastră; pentru că am bătut, răstignit în cuie emoții care vor să fie eliberate și care se zbat să se elibereze; pentru că a sosit timpul să ne asumăm co-crearea conștientă și să reducem până la eliminare co-crearea inconștientă haotică și bulversantă. Trebuie să înțelegem că nu ne face nimeni nimic, că noi ne facem singuri ceea ce experimentăm. Că nu este nimeni responsabil pentru emoțiile și sentimentele noastre în afară de noi înșine. Că noi, prin felul în care abordăm situațiile din viața noastră, putem crea și fericirea și durerea, și bucuria și suferința pe care le experimentăm. Că nu avem de căutat vinovați în afara noastră. Nu există vinovați, există doar percepția și răspunsul nostru la acea percepție. Și dacă percepția nu este conștientizată, simțită, văzută, experimentată nici de creat nu putem crea conștient. Nimic. Sau nimic bun pentru noi înșine și pentru ceilalți.

Fără emoții înalte care provin din stări înalte ale conștiinței cum ar fi bucuria, iubirea, entuziasmul, minunarea, compasiunea, și lista poate fi completată de fiecare, nu putem crea nimic care să fie perceput drept pozitiv. Dacă creăm din stări emoționale joase, sau dintr-o stare lipsită de conștientizare, întregul nostru sistem suferă. La toate nivelele. De ce? Pentru că acele stări devin pe zi ce trece tot mai slabe din punct de vedere energetic, nemaiavând susținere din partea vechiului Pământ și a realității trei dimensionale, iar cei obișnuiți să creeze din ele vor întâmpina mari dificultăți să o facă în continuare. Ceea ce va duce la o luptă interioară ce se va reflecta în exterior. Va fi din ce în ce mai greu pentru cei care nu se aliniază noilor frecvențe pentru că este dificil, dacă nu imposibil, să te bazezi pe ceva ce nu mai există. Dacă simțiți că ceva nu vă iese sau că ceea ce ați  obținut nu este ceea ce v-ați dori, întrebați-vă din ce stare ați creat. Și reluați crearea dintr-o altă stare de conștiență adăugând ingredientul minune: emoția potrivită creației respective. Chiar a sosit clipa în care să renunțăm la ceea ce am crezut că știm și să începem să descoperim ceea ce percepem dintr-o cu totul altă perspectivă. Altfel spus, să dăm ”Cezarului ce este al Cezarului”, adică OMULUI ( nouă înșine) șansa să devină un Creator conștient și responsabil.


Namaste

Monica Poka

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.