Eu și Provocările

Din ciclul De ale mele

Că trăim vremuri provocatoare suntem toți de acord. Și provocările, care nu ne putem plânge că ar fi lipsit vreodată, au început să-și schimbe forma de manifestare și spectrul din care se manifestă. Dar asta nu poți observa decât dacă reușești să te sustragi provocării. Adică să rămâi un observator impersonal la ceea ce se manifestă, lucru care poate deveni deosebit de dificil. Atunci când provocările respectă tiparele cunoscute, experimentate deja, este relativ ușor să le gestionezi. Le recunoști, le lași să se manifeste și le lași să plece încercând să reții și să ”arhivezi” lecția. Dar ce te faci când te confrunți cu provocări pe care nu le-ai mai întâlnit până acum, care prezintă un tipar complet nou pentru tine, sau nici măcar nu au un tipar, și pe care nu știi de unde să le iei și unde să le pui?

De câteva zile mă confrunt cu niște provocări nou-nouțe care nu vor încă să-și destăinuie ”proveniența” și pentru care nu am reușit să stabilesc vreun tipar. Mi-a trecut prin minte că nici nu au tipar anume tocmai pentru a mă dezobișnui să caut tipare. Pentru a învăța ce înseamnă cu adevărat curgerea, în special în domeniul emoțiilor. Așa că, după încercări nereușite de a afla ce ”m-a lovit”, am abandonat. Am să încerc să relatez, în măsura în care cuvintele mă vor ajuta, despre ce este vorba. De multă vreme ”funcționez” în această realitate și mă străduiesc să o fac cât de bine pot. Cei care au familie și un loc de muncă în care se pot simți ”prinși” pot înțelege mai bine această ”funcționare”.

Majoritatea ne ”lovim” de (sau ele de noi) ceea ce numim ”simptomele corpului de lumină” sau ”simptomele înălțării”. Circulă tot felul de liste și pe internet, lucru foarte bun de altfel, pentru a-i ajuta pe oameni să înțeleagă ce se întâmplă cu ei. Deși mulți vor alerga la medic, pentru că asta este uzanța, în cele din urmă vor accepta faptul că sunt în regulă. Cei ce nu acceptă, vor continua să caute pentru că mintea lor a găsit pârghia de a-i ține ocupați, iar ei sunt prea acaparați de ea pentru a se putea desprinde din mrejele ei. Întotdeauna au existat persoane care au experimentat aceste simptome înaintea celorlalți pentru a putea să le descrie, să le integreze în ei și să le arate apoi lumii drept ceea ce ele sunt: transformări prin care, la un moment dat, toți trecem. Aceștia sunt dovada vie a faptului că omul poate și o și face: se transformă în ceea ce i-a fost dat să fie. Până nu demult, știam unde să caut răspunsuri la ceea ce experimentam. ”Aha, asta din cauză că.....”, ” Aha, prin asta trec și alții, deci este în ordine....”, ș.a.m.d. Dar fie nu mai caut unde trebuie, fie experimentarea a devenit prea personală pentru a fi comună. Sau fie altceva. Ideea este că nu mai am puncte de referință. Doar dacă nu devin un punct de referință.... ce idee pentru ego-ul meu uman, dacă ar mai avea vreo importanță...

Ideea este că nu mai știu unde mă aflu, este o tăcere incredibilă în jurul meu. Văd un film care se derulează: viața mea cea de toate zilele. Trezitul dimineața, mersul la serviciu unde fac aceiași muncă zilnic, încercarea de a-mi oferi ”hrana” spirituală pe care o apreciez mai mult decât pe cea fizică (pe care o pot consuma din ce în ce mai greu), familia și relațiile familiale, relațiile cu cei din jurul meu. Totul este un tipar, fiecare își are locul stabilit, face mișcările stabilite, rotița se învârte totdeauna de la stânga la dreapta, picătura chinezească este prezentă.... Încercăm să ne jucăm într-o cutie la care nici măcar nu-i vedem pereții și atunci ne închipuim că ei nu există.... Momentul în care vezi jocul și vezi ”păpușa” care ești, o ”păpușă” care încearcă să iasă din joc, să rupă jocul și pe care cei apropiați, și ei păpuși, o trag înapoi pentru că jocul este bine așa cum este și ei se simt confortabil în acel joc în care și tu îți joci rolul tău. Toți consideră că te cunosc pentru că tu ești rolul atribuit, asumat sau acceptat. Când nu mai ”funcționezi” încearcă să te ”repare” pentru că trebuie să-ți joci rolul.... și nu pentru tine, ci pentru ei. Aparența și superficialitatea ne-a acaparat atât de mult încât nici nu ne mai obosim să ne conectăm la cei ”stricați” pentru a vedea ce este dincolo de ”piesa” defectată. Nu. Este mai ușor și mai la îndemână să le cerem să-și joace rolul în continuare, și nu pentru ei, ci pentru noi.

O astfel de presiune însă poate produce explozii neașteptate. Când nici măcar nu știi, nu ești sigur de ceea ce ți se întâmplă pentru că TOATE reperele tale au căzut, când încerci să ții capul la suprafață în timp ce fluxul te duce vijelios într-o direcție necunoscută și singura ta grijă este să rămâi conștient de ceea ce se petrece cu tine, solicitările venite de la cei apropiați de a-ți ”reveni” la jocul comun nu fac altceva decât să creeze și mai multe vârtejuri în goana ta spre nicăieri. Vei ajunge undeva? Cu siguranță. Unde? Habar nu ai, singurul lucru pe care-l dorești este doar să ajungi odată pentru că a devenit deja obositor. Singurul lucru care te mai poate ajuta este să stai în tine, adunându-ți forțele pentru a trece vârtejurile și a întrezări limanul. Oamenii sunt prin excepție maratoniști, majoritatea sunt sprinteri și asta în cazul în care nu sunt spectatori.

Știu că trec și alții prin aceste stări acum, așa că le spun cu mare drag că nu sunt singurii... Vom ajunge fiecare unde avem de ajuns. Pe cei care văd că cei din preajma lor s-au ”defectat” îi rog să aibă înțelegere pentru că în curând le va veni și lor rândul să treacă prin starea de ”defect” în această lume și le va prinde foarte bine un indicator pe care cei de dinaintea lor l-au lăsat pe drum. Suntem TOȚI o mare familie, dar o familie care nu trece deodată prin aceleași ”porți” pentru că așa am ales noi, fiecare dintre noi. Important este să ne regăsim ”teferi” dincolo de Poartă. Încercați să fiți mai sensibili, mai deschiși la cei care nu mai ”funcționează” conform modelului, stas-ului din această lume, pentru că ei sunt noul model pentru lumea ce stă să se nască. Există atât de multă frustrare acum, haideți să nu o mărim și mai mult. Măcar cei ce înțeleg ce tot spun eu aici.... 

Monica Poka