Meditații

marți, 19 august 2014

Eliberare și Libertate




Din ciclul De ale mele

Începem să ne dăm seama din ce în ce mai mult că timpul nu este liniar ci mai degrabă ciclic. De ce? Pentru a ne permite să reluăm, în aceiași viață sau în mai multe, anumite experiențe pe care noi am ales să le avem. Așa a fost de fapt întotdeauna, doar că noi nu ne-am dat seama de acest fapt fiindcă timpul scurs între o experiență și o altă formă a ei era destul de mare, adică perioada de timp scursă între reluări era suficient de mare încât să nu avem posibilitatea să sesizăm că este ”aceiași Mărie cu altă pălărie”.  Deși, erau cazuri în care era evident că o persoană experimentează aceiași situație în mod repetat. ”Parcă-i un făcut” este expresia folosită în aceste cazuri. De ce se repetă? Pentru că lecția experienței trebuie înțeleasă și depășită. Acum se repetă din ce în ce mai des experiențele cu cea mai mare încărcătură emoțională pentru că ele generează cea mai multă dizarmonie și dezechilibru în viața oamenilor. De multe ori este necesar să ”ajungă cuțitul la os” pentru ca problema să fie recunoscută și băgată în seamă. Iar acum ea nu mai poate fi pusă la păstrare pentru că nu mai are unde fi păstrată. TOATE problemele cu încărcătură emoțională joasă trebuie rezolvate. Acele energii nu pot exista pe Noul Pământ pentru că pur și simplu nu se potrivesc cu energiile Noului Pământ. Așa cum ne lăsăm cizmele înglodate în noroi la ușă când intrăm în casă, pentru a nu-l căra înăuntru, tot așa trebuie să lăsăm la ușa de intrare pe Noul Pământ ”noroiul” emoțional perturbator. Și știm cu toții ce intră în acel ”noroi”: frica, mânia, frustrarea, suferința și toate derivatele și accesoriile lor. Și sunt destul de multe. Suntem o rasă strângătoare ... asta este!

Pentru mine ”problema” care am observat că se repetă este eliberarea. Eliberarea așteptărilor, eliberarea controlului, eliberarea celorlalți și eliberarea de ceilalți. Condimentată cu puțin sacrificiu, frustrare și neacceptare. Și asta la nivele din ce în ce mai profunde. Pe când cred că am depășit problema, că am curățat ”noroiul”, se insinuează din nou sub o formă mult mai subtilă. Norocul meu este că am învățat să recunosc repede ”tiparul” și să nu mă las ”agățată”. De această dată manifestarea a început sub o formă mai ciudată. Simțeam că ceva moare în mine. Nu era panică, nu era frică, era doar jale. Dar o jale de simțeam că mi se rupe inima. Parcă îmi luam rămas-bun de la ceva, de la o parte din mine pe care știam că nu am să o mai văd niciodată. Dar nu simțeam durere sau suferință ci o stare de recunoștință. Binecuvântam partea care pleca și-i mulțumeam că mi-a fost tovarășă atât de multă vreme. Știam și eu și ”partea” că drumul nostru împreună a ajuns la capăt. Era ca un film pe care-l vedeam rulând cu o repeziciune incredibilă și căruia nu puteam să-i identific nici începutul nici cuprinsul. Doar finalul era clar. Și totul pe fundalul unei liniști care, totuși, nu putea ascunde furtuna. Știam că duminică energiile vor fi mult intensificate și că intrăm într-o nouă fază, așa că nu mă lua pe nepregătite. Dar, tipare nu mai există, reguli nu mai există, așa că dacă nu te ancorezi bine în tine, nu știi de unde vine și unde te poate ”lovi” sau duce.

Luni dimineața când m-am trezit, după o noapte cu un somn atât de profund și de liniștit, pacea pe care o simțeam era stindardul furtunii. Și a început parada. Prima prezență a fost sacrificiul. Bun început. Și foarte profund. Intru în birou și văd toate documentele aranjate în teancuri pe masa mea. ”La naiba cu ele! Pentru ce fac eu asta? Asta este ceea ce mi-am dorit? NU! Cu siguranță nu! Și atunci de ce o fac? Ca să am din ce plăti facturile (supraviețuire)! Pentru familie! Pentru copii!” Aha! Deci aici te ascundeai dragă problemuță numită sacrificiu. Bun. Hai să te văd mai de aproape. Ieși la iveală să discutăm puțin. Și am discutat. Este munca pe care o fac acel ceva care mă definește? Nu. Îmi place totuși ce fac? Mda, nu pot să zic că nu. Îmi oferă condițiile ca să mă pot susține pe mine/familia și să fac și ceea ce-mi place în același timp fără a depinde de altcineva? Da. Bun. Deci, unde este problema atunci? Problema este în conceptul ”TREBUIE să-mi întrețin/susțin familia”. Deci este un CONCEPT care mă face să mă simt OBLIGATĂ să fac ceva. Hmm, dar asta nu a fost niciodată o problemă. Este aceasta oare problema mea neconștientizată până acum sau este manifestarea unui concept din conștientul colectiv? Simt că este conștientul colectiv și că aici am și eu de conștientizat ceva. Și acel ceva este conceptul de familie și a ”obligațiilor” ce decurg din acest concept. Familia, considerată celula de bază a societății, este prima structură umană care pune bazele educației ființei umane. Aici se pun bazele pentru fiecare individ în ceea ce privește regulile de conviețuire în societate, conceptele religioase, morala, etica și toate celelalte angarale de care ne vom chinui apoi toată viața să scăpăm. Dar societatea ne-a învățat că familia este sfântă, este importantă și ea are drepturi asupra noastră. Adică un concept are dreptul să ne guverneze viața. Și măcar dacă ar fi singurul, am scăpa ușor. Dar, dacă familia poate controla individul, clanul sau tribul pot controla familia, statul poate controla clanul sau tribul și structura este gata și funcțională.

Este atunci familia problema? Nu. Nu familia este problema. Problema este cu totul alta. Problema este generată de relațiile stabilite în familie și de percepția noastră vis a vis de familie. Când ajungem la vârsta la care ne simțim capabili să avem o părere legată de ceea ce dorim sau nu dorim, ceea ce ne place sau nu ne place, prima barieră de care ne lovim este familia. Mai exact, părinții. Ei sunt exponenții, în percepția noastră, a opresiunii, a limitării pe care o simțim. Și primul război din viața fiecăruia dintre noi este războiul cu părinții. De fapt războiul cu controlul pe care-l simțim asupra noastră. Problema este mult mai complexă și nu mi-am propus să o dezbat acum. Ceea ce mi-am propus să aduc în atenția voastră este percepția noastră asupra relațiilor din familie. Părinții se simt OBLIGAȚI să aibă grijă de copiii lor, să-i îndrume și să le dea sfaturi chiar și atunci când aceștia ar fi trebuit demult să stea pe picioarele lor. Soțul se așteaptă ca soția să facă unele lucruri pentru că așa este într-o familie ”normală”. Soția se așteaptă ca soțul să observe ceea ce ea schimbă la ea sau în mediul familial. Așteptări, așteptări, așteptări. Care nu se împlinesc. Care generează frustrare, ceartă, animozitate și uneori chiar ură. De ce? Pentru că fiecare joacă un rol în acea familie și se identifică cu rolul. Eu sunt soția, tu ești soțul, tu ești copilul. Soțul face asta, soția face aia și copilul face ailaltă. Și trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți. Dar, în momentul în care unul dintre ei iese din rol, se produce ruptura. Finalul fericit nu mai există. Nu mai există deloc fericire. Și atunci începe vânătoarea de vrăjitoare: cine este de vină? Tu că n-ai făcut asta, ba tu că n-ai făcut aia și atunci eu de ce să fac ailaltă? Etc., etc., etc. Nu cred că există familie pe această planetă care să nu fi avut/aibă această experiență. La cote diferite, bineînțeles. 

Dar dacă... dacă nu m-aș mai simți OBLIGATĂ să mă amestec în deciziile copiilor mei? Dacă nu m-ar mai deranja că un membru al familiei nu a făcut asta sau aia? DACĂ I-AȘ ELIBERA PE TOȚI DE AȘTEPTĂRILE MELE? Dacă pur și simplu nu aș mai lăsa acele roluri prestabilite să ruleze la nesfârșit? Dacă aș încerca să iau propriile mele decizii funcție de felul în care se prezintă fiecare situație, nu funcție de felul în care AR TREBUI să se prezinte pentru a-mi juca și eu rolul prestabilit? Dacă pur și simplu aș acționa în funcție de ceea ce simt în acel moment? Dar pentru asta este necesar să-i eliberez pe ei de așteptările mele și să mă eliberez și eu de așteptările lor. Super! Am găsit răspunsul. Numai că, atunci când le-am spus acest lucru șocul a fost atât de puternic încât se părea că eu vreau să destram familia și ceea ce ea înseamnă. Cum adică nu-ți mai pasă, nu te mai afectează ce facem noi? Și atunci cum va fi? Face fiecare ce vrea? Cum va arăta familia asta? Nu știu. Știu doar că nu mai vreau să mă simt responsabilă pentru ce fac alții. Vreau să-și asume fiecare responsabilitatea pentru ceea ce face. Familia nu este o închisoare, dacă nu este un loc în care să te simți iubit, apreciat pentru ceea ce EȘTI și nu pentru ceea ce ar trebui să fii, atunci acea familie chiar nu-și mai are rostul. Poate că pare o utopie. Poate că pare irealizabil pentru că lucrurile au stat întotdeauna așa (ca până acum). Poate că .... poate că.... Dar eu știu că pentru mine acesta este ADEVĂRUL pentru că atunci când am luat această decizie în inima mea s-a făcut PACE. Și PACEA a rămas acolo. I-am eliberat de așteptările mele și m-am eliberat de așteptările lor. Și asta este LIBERTATEA pe care mi-am oferit-o mie și le-am oferit-o și lor. Și da, eu mă simt eliberată și liberă.  Asta nu înseamnă că familia va înceta să existe. Nici nu înseamnă că va continua. Înseamnă că are șansa să devină o FAMILIE nouă, într-o energie nouă, pe un Pământ Nou. Nu știu cum va fi, cum se vor așeza lucrurile, dar am încredere că aceasta este Calea.

Namaste!

Monica Poka


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.