marți, 15 iulie 2014

Eu și Acceptarea


Din ciclul De ale mele

De ceva vreme orice fac, orice spun, orice părere am răsare de pe undeva cineva care să-mi spună că singura rezolvare și cheie este acceptarea. Bine, de acord, pentru ei așa o fi. DAR acceptarea este o fază, poate fi chiar o stație în care să aștepți trenul în următoarea direcție. Cât timp alege fiecare să stea în acea stație depinde doar de el/ea insuși/însăși. Pentru unii ”legătura” este apoape imediată, alții au de așteptat puțin, iar alții au de așteptat mult mai mult. Să nu mai vorbesc de faptul că pentru unii nici măcar nu este stație. Este o alegere pe care sufletul o face în funcție de rezultatele obținute de întruparea sa actuală. Dacă sufletul va spune ”Bravo, ai venit bine până aici, grăbește-te că te așteaptă legătura spre ...” (unde o fi) s-ar putea ca doar să bifezi acea stație pentru că problema acceptării nu a fost o problemă pentru tine. Poate ai lucrat-o în alte vieți sau poate pur și simplu pentru tine NU este o problemă. Dacă sufletul va spune ”Mai ai de așteptat în stația asta pentru că trenul tău nu a sosit încă” vei aștepta. Cât? Depinde de la caz la caz.

Mi-aduc aminte de o fază prin care am trecut la începutul drumului meu spiritual. Atunci era la modă iertarea. Toți îmi spuneau ”Nu poți trece mai departe până n-ai iertat tot ce este de iertat.” Și dăi și dăi cu meditații de iertare, cu tăieri de legături și alte tehnici. Eu le spuneam că nu am ce ierta pentru că tot ceea ce este aici pe Pământ este o experiență. Nu a”greșit” nimeni nimănui. Mai degrabă trebuie să mulțumim pentru ce-am experimentat. Se uitau la mine cu ochi mari (poate și scuipau în sân) și-mi spuneau că mai am multe de învățat. Cineva mi-a spus ”Da, poate, dar sufletul nu știe asta.” Vă dați seama? ”Sufletul nu știe asta!” Și am pus botul, pentru că cine eram eu să le spun celor care erau hă-hă pe cale ce să facă? Așa că m-am apucat de iertare până când am zis ”La dracu cu asta. Am să fac în felul meu. Ard gazul degeaba.” Și am plecat din stația Iertare mulțumind pentru ce am învățat și de-acolo: Să-mi văd de treaba mea nu de-a altora. Ei au de iertat, au hotărât că au de urmat niște pași obligatorii că așa zice doctrina, s-o facă. Nu contest, accept că unii au nevoie de această stație, chiar au, dar este DOAR O STAȚIE. Și nu cea finală, nu este capătul de linie.

Și să mă întorc la acceptare. Ce înseamnă acceptarea de fapt? Nu ”traducerea” lingvistică ci ca stare, ca sentiment. Înseamnă să fii de acord că ceva, că TOTUL ESTE AȘA CUM ESTE, că fiecare este liber să-și aleagă experiența și nu are nevoie de ”acceptarea” ta sau a altcuiva. Că acceptarea este o stare de tranziție către altceva. Că nu trebuie să te forțezi să ”accepți” ceva pentru că așa spune doctrina nu știu cui. Acceptarea nu are de-a face cu nimic exterior ființei. Cu cât mai mult vă veți concentra pe acceptare, cu atât mai mult universul vă va aduce în experiență situații, stări care să vă alimenteze nevoia, dorința de acceptare, experimentarea acceptării. Și veți sta în acea stație mult și bine. Până iese din modă cel mai probabil, pentru că apoi va apărea o altă stație la modă.

Haideți să ne uităm la un copil. Ce face el? El experimentează. Ia lucrurile așa cum sunt, nici prin cap nu-i trece dacă să le accepte sau nu așa cum sunt, și le experimentează. El nu are noțiunea de acceptare.Nu știe ce înseamnă asta. Marii savanți ai lumii, cei datorită cărora avem lumină în case, mașini sub fund și telefoane la urechi au acceptat verdictul de imposibil dat de ceilalți din jurul lor? Nu. Să-i blamăm sau să le mulțumim? Pe cine menționează istoria omenirii ca pionieri care au dus o întreagă rasă pe culmi ale dezvoltării sale? Ce am făcut noi cu descoperirile lor este răspunderea noastră nu a lor. Sau Maica Tereza, sau Nelson Mandela, sau Dalai Lama sau chiar Isus. S-au mulțumit sau se mulțumesc ei ca doar să accepte situația existentă sau au trecut de acea acceptare și aduc/au adus lumii noi perspective? Care ne-au dus și ne duc mai departe în fiecare moment. Dar ei au plantat semințe care au încolțit. Ei nu s-au împotmolit în acceptare. Au avut curajul și viziunea de a trece dincolo de ea. Acceptarea este o noțiune pur umană pe care noi ne-am inventat-o ca să ne mai batem niște cuie în talpă. Are Soarele nevoie de acceptarea noastră ca să strălucească sus pe cer?

Hotărâți și decideți fiecare pentru voi înșivă și acceptați ceea ce considerați că este valabil și benefic pentru voi. Nu vă luați după ”gura-lumii”. Că pe asta ”nici Pământul n-o astupă”. Nu luați de bună nici părerea mea dacă nu rezonați cu ea. Este doar părerea mea.

Monica Poka


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.