Experimentarea Permisivității

Din ciclul De ale mele

Întotdeauna am considerat că ceea ce putem cu adevărat împărtăși este ceea ce am experimentat sau experimentăm noi înșine. Ce am trăit sau trăim pe propria piele. Abia atunci suntem autentici și avem cu adevărat ce împărtăși. Și până și în această situație, ceea ce putem împărtăși este DOAR percepția noastră personală legată de acea situație, stare, experiență. Unii ar putea să considere că a vorbi deschis despre experiențele personale îți afectează sau chiar distrug intimitatea. Ei, pentru ei am o întrebare și o veste în același timp. Care intimitate? Dragii mei, din momentul în care avem o trăire, o stare, un sentiment, o emoție, o experiență ea încetează să mai fie proprietatea noastră exclusivă. De ce? Pentru că acesta este darul nostru pentru conștientul colectiv uman și pentru Divinitate, în același timp. Ea devine proprietatea tuturor. Așa că poate fi accesată de către oricine rezonează cu ea. Ceea ce va diferi va fi doar percepția personală. Care și aceea intră în același patrimoniu colectiv. Și tot așa la nesfârșit. Acesta este unul dintre multele motive pentru care ni se cere tot mai mult să ne monitorizăm gândurile, emoțiile și modul în care ne comportăm și ne raportăm unii la ceilalți. Așa că, tot ceea ce trimitem în conștientul colectiv devine proprietatea tuturor și asta este ceea ce lăsăm moștenire rasei umane.

Obiectul atenției noastre îl constituie în primul rând mintea umană și apoi ego-ul. Cei doi actori principali din viața noastră, în situația în care nu le distribuim doar roluri secundare. Mulți susțin necesitatea renunțării totale la ego, ba chiar a distrugerii lui. Eu spun că, până când dualitatea mai este realitatea pe care o experimentăm (sper că pentru puțină vreme de-acum încolo), ego-ul își are rolul său. Altfel nu ar fi făcut parte din ”zestrea” pe care o primim la încarnare. Distrugerea ego-ului ar duce mai mult la dezechilibre și la căderea în cealaltă extremă contravenind unuia dintre scopurile dualității: experimentarea separării. Cred că în acest moment cel mai bun lucru pe care-l putem face este să ne folosim în mod inteligent de tot ceea ce avem la dispoziție pentru a trece puntea cu bine. Un bun căpitan de vapor știe să-și folosească toate resursele pe care le are la dispoziție pe timp de furtună fără să arunce peste bord acele resurse care știe că-i sunt vitale. Iar noi suntem acum în plin uragan. Ar fi culmea să ne aruncăm timonierul peste bord pentru că așa spune doctrina. Mai bine să-l punem la treabă și să-l supraveghem cu atenție să urmeze ruta pe care noi am ales-o. De ce am făcut această introducere? Pentru că atunci când atenția noastră slăbește, conducerea este preluată fără ca măcar să ne dăm seama de către cele două instrumente din dotare.

Permisivitatea.... calitatea de a fi permisiv, de a permite. Mulți dintre noi (majoritatea, dacă nu chiar toți) am fost învățați că atunci când permiți ceva riști să pierzi autoritate, respectul celorlalți, bunuri, etc. Starea de a fi permisiv a fost întotdeauna asociată cu slăbiciunea, indecizia, lipsa de voință, etc. Deci întotdeauna cu ceva perceput drept negativ și de ocolit; ce să mai vorbim de faptul că din scutece suntem învățați că nu ni se permite să ... pentru ca să nu .... și noi la rândul nostru aplicăm aceiași metodă de a nu permite pentru ca să nu ... Deci peste tot câte un nu. Și iată că dintr-o dată trebuie să învățăm să permitem, să devenim permisivi. Asta da provocare! De ce este o provocare? Pentru că nu înțelegem ce înseamnă cu adevărat a permite, a fi permisivi. Ce facem când NU permitem? Opunem rezistență la ceva; urmăm un tipar care nu este propriu ființei noastre; ne limităm posibilitatea de a experimenta ceva; și asta dacă ne referim numai la propria persoană, să nu mai vorbim ce se întâmplă atunci când prin lipsa permisivității intervenim și în viețile/experiențele altora. Și aici vorbesc de lipsa permisivității cauzată de frică și de credințele ce provin dintr-un sistem de educație rigid. Nici permisivitatea fără măsură nu este mai bună, dar, din proprie experiență știu că este mai ușor să devii mai puțin permisiv, atunci când este cazul (de ex. când nu permit cuiva un comportament care simt că-mi încalcă limitele pe care mi le-am stabilit în ceea ce privește zona mea de siguranță) decât să devii mai permisiv. De ce? Pentru că în general lipsa permisivității se bazează pe o frică. Ori a deveni mai permisiv presupune să renunți la ceva. Să-ți deschizi sau cel puțin lărgești granițele nu să le păstrezi sau reduci, în condițiile în care am fost învățați până acum să le întărim nu să le slăbim. Și să faci o întoarcere de 180 de grade poate să fie mai mult decât incomod și provocator.

Ce se poate întâmpla atunci când devii mai permisiv? Iată și experiența. Am petrecut sfârșitul de săptămână la noi la cabană, un loc foarte drag inimilor noastre. Am hotărât de ceva vreme că a ajuns la scadență înlocuirea gardului care, din lemn fiind, vorba vecinului nostru ”s-a înhâit”, adică s-a înclinat periculos de mult, și amenința cu prăbușirea. Așa că, soțul meu a cumpărat materiale și hai să vedem ce este de făcut. Acum, aici a apărut o problemă. Bărbații sunt obișnuiți să facă o astfel de muncă singuri pentru că ”e muncă de bărbat” și pentru că ”femeile sunt slabe” și nu au atâta putere. Eu însă aveam alte planuri. M-am dus frumos la el și l-am întrebat cu ce pot să-l ajut. Răspunsul a fost, cum mă și așteptam de altfel: ”Cu nimic.” L-am asigurat că nu am să fac decât ceea ce pot fără să mă forțez prea mult, dar doresc să-l ajut și să facem asta împreună. Și aici a apărut permisivitatea. S-a uitat lung la mine, a izbucnit în râs (eu am 1.58 m și 42 de kg) și m-a întrebat: ”Și ce vrei să faci?” ”Păi, nu știu. Tu ce crezi că aș putea să fac?” ”Încearcă să desfaci scândurile din gardul vechi și să le duci în spate și să le aranjezi acolo” Zis și făcut. Nu este chiar atât de simplu să faci asta, mai ales când scândurile sunt prinse cu cuie mari, vechi și ruginite și mai și sunt îndoite la capete. Am pus mâna pe ciocan și am început să le desfac una câte una. Mi-am mai tras câte una peste degete dar am tăcut chitic ca să nu aud că mie mi-a trebuit. Unde era prea greu venea și mă ajuta și el. Dar am lucrat împreună, am râs, ne-am bucurat de soare, de ploaie și am petrecut o zi minunată. Am recunoscut amândoi că fără prezența stării de permisivitate, trecând peste unele convingeri venite din educație, acea zi nu ar fi fost atât de reușită. Pur și simplu am permis amândoi ca energia să curgă neîngrădită de tot felul de tipare. Iar răsplata a fost pe măsură. Varianta? El să lucreze singur, iar eu să-mi fac de lucru prin casă. Rezultatul pe care l-am fi obținut? El mort de oboseală și eu de plictiseală.Și multă frustrare de ambele părți. Mulțumesc energiei permisivității că și-a făcut simțită prezența. Și mă bucur că ne-am ascultat amândoi imboldul inimii și am ales să permitem. Este un exemplu simplu, dar cheia stă în inimă într-adevăr. Atunci când asculți imboldul inimii lucrurile nu pot să iasă decât bine. Dar numai atunci când asculți până la capăt. Pentru că degeaba pornești bine și te întorci din drum sau abandonezi... Oricum, noi învățăm prin repetare, așa că nu este cazul să disperăm.

Namaste!

Monica Poka