Ea n-a plecat dintr-un singur motiv. A plecat pentru că a obosit să explice același lucru.

  

De Zen Prem
 
În momentul în care a plecat, nu era furioasă.
Era calmă.
Și asta e ceea ce te îngrozește, pentru că furia se simte ca ceva cu care poți lupta, negocia, îi poți arunca flori.
Tăcerea înseamnă că ea își făcuse deja bagajele emoționale în timp ce tu întrebai care era problema.
Nu s-a trezit într-o dimineață și a decis să distrugă viața pe care ai construit-o. Nu a plecat din cauza unei singure certe, a unei săptămâni proaste sau a acelui lucru de care continui să fii obsedat.
A plecat pentru că a spus aceiași propoziție într-o sută de feluri diferite și, la naiba, tu tot n-ai auzit-o.
A îndulcit-o. A făcut glume pe seama ei. A explicat-o calm.
A plâns-o. A înghițit-o.
Până într-o zi când pur și simplu a încetat să o mai spună.
Îți place să crezi că femeile pleacă brusc.
Din senin.
Din nimic.
Această fantezie te protejează de adevăr. Pentru că, să fim sinceri, adevărul este mult mai puțin convenabil.
Se simțea singură stând întinsă lângă tine. Se simțea nevăzută în timp ce era privită. Simțea că te incomodează pentru că avea nevoie de conectare, reasigurare, efort, prezență, exact lucrurile pe care i le-ai promis când ai vrut-o.
Și de fiecare dată când aducea vorba despre asta, îi spuneai că reacționează exagerat, este prea sensibilă, dramatică, hormonală, negativistă, nerecunoscătoare sau pur și simplu ”la naiba, faci mare caz din asta”.
Așa că a învățat cea mai periculoasă abilitate pe care o femeie o poate învăța într-o relație:
Cum să nu mai întrebe.
Asta nu e putere. Este resemnare.
Asta e o nenorocită de supraviețuire.
Și asta e partea care te sperie cel mai tare. Pentru că furia se simte reparabilă. Te poți lupta cu furia. Îți poți cere scuze furiei. Îi poți promite furiei că te vei schimba.
Dar tăcerea?… Tăcerea înseamnă că te-a jelit deja în timp ce tu erai încă în cameră.
Tăcerea înseamnă că, la naiba, a terminat-o definitiv.
N-a plecat dintr-un singur motiv.
A plecat pentru că a te iubi era ca și cum ai explica gravitația cuiva care continua să plutească mai departe.
Și niciodată nu vei mai primi înapoi femeia care era. Răbdarea pe care o avea. Sau speranța pe care o purta pentru amândoi.
Ți-a dat o sută de șanse să o auzi. Tot ce ai auzit a fost zgomot.
Ți-a dat o sută de moduri în care să o întâlnești. Și tu ai rămas exact acolo unde erai.
Așa că, atunci când stai acolo întrebându-te: ”Cum naiba s-a întâmplat asta? ... S-a schimbat pur și simplu peste noapte”.
Nu, prietene. Nu s-a schimbat peste noapte.
A plecat în pași atât de mici încât nici măcar nu i-ai observat până când era deja dusă.
Și dacă vrei cu adevărat să știi de ce a plecat, nu mai întreba ce naiba ai făcut greșit.
Începe să întrebi ce n-ai făcut niciodată bine.
CE A ÎNCETAT SĂ SPUNĂ
Ea a spus: ”Am nevoie să mă auzi.”
Tu ai auzit cuvintele.
Ai ratat rugămintea.
Ea a spus: ”Mă simt singură.”
Tu ai arătat spre corpul tău în cameră,
ca și cum prezența ar fi fost o chestiune de locație.
Ea a spus: ”Am obosit”.
Tu ai crezut că se referea la somn.
Ea se referea la predare.
Ea a spus: ”Trebuie să vorbim”.
Tu ai auzit acuzații.
Ea oferea reparare.
Și apoi, într-o zi,
a încetat să mai spună ceva.
Nu pentru că ai fi auzit-o în sfârșit,
ci pentru că în sfârșit înțelesese.
Tu nu ascultai.
Tu așteptai
ca inconvenientul vocii ei
să treacă.
© Zen Prem 2025
(Genul se schimbă. Adevărul nu.)
Dacă asta a lovit prea aproape, nu e un atac.
E o oglindă.
Uită-te în ea...
 
 
 
Traducere Monica Poka

Sursa: Facebook

Dacă materialele pe care le traduc și le împărtășesc gratuit vi se par valoroase, m-ar bucura dacă mi-ați susține această muncă printr-o donație, atât cât considerați că valorează pentru voi ceea ce ați primit. Puteți folosi butonul ”Donate” care apare în partea dreaptă de sus a blogului. Vă mulțumesc!