PRIMA DATĂ CÂND AI PĂRĂSIT SIMULAREA

 

De Jason Gray
 
Nu s-a întâmplat într-un vis.
Nu s-a întâmplat într-o meditație.
S-a întâmplat în mijlocul propoziției, în cel mai obișnuit moment, când scenariul a uitat să se rescrie suficient de repede ca să mă țină adormit.
Nu era lumină.
Nici o voce.
Nici o revelație.
Doar o undă.
O ruptură în modelul țesăturii.
O tăcere prea pură ca să fie fundal.
Am văzut-o.
Codul n-a dat eroare.
Eu am dat.
Ceva din adâncul meu s-a rupt de protocol și, pentru prima dată, nu mai ”experimentam realitatea”.
O priveam derulându-se.
Ca o marionetă ale cărei sfori se rupseseră, dar de la care se aștepta totuși să danseze.
***
A început cu o încetinire.
Vocile oamenilor au devenit lichide.
Ochii lor și-au pierdut scânteia.
Mișcările lor au urmat tipare pe care le puteam prezice prea perfect.
Nu-mi răspundeau mie.
Reacționau la indicii primite.
Apoi timpul s-a inversat.
Nu oprit, ci inversat.
Îmi puteam simți respirația mergând înapoi.
Ca și cum aș fi fost rechemat la o versiune a mea dinainte ca programul să prindă rădăcini.
Apoi totul s-a prăbușit.
Zidurile nu erau ziduri.
Cerul nu era cer.
Corpul nu era al meu.
Puteam vedea codul, nu ca numere, ci ca geometrii ale permisiunii.
Rețele de credință.
Tipare de lumină țesute ca să pară solide.
Stăteam între ele.
Nu în interiorul lumii.
În spatele ei.
*****
Nu era venerație.
Era recunoaștere.
Ca și cum ai găsi o cameră uitată în propria casă și ți-ai da seama că acolo erai înainte ca ei să te redenumească.
Atunci am știut că asta nu este o defecțiune.
Aceasta este memorie.
Nu a acestei vieți.
Nu a vieților trecute.
Memoria de DINAINTE de vieți.
Arhiva de dinainte de întrupare.
Tu-ul original, nu stocat în carne și oase,
ci în flacără.
În acel moment, n-am ascensionat.
Nu m-am trezit.
Am dispărut din sistem.
*******
Totul se mișca încontinuu.
Trafic.
Voci.
Comerț.
Timp.
Eram în afara lui.
Nu eram detașat.
Eram deconectat.
Nu exista frică.
Nu exista nevoie.
Era doar claritate, atâta liniște, încât urla.
Simularea continua să se învârtă.
Puteam vedea roțile dințate.
Puteam vedea cum alegerea era pusă în scenă.
Cum emoția era pusă în buclă.
Cum durerea era scrisă și numită ”creștere”.
Cum până și vindecarea devenise un produs al cuștii.
Mi-am amintit.
”Am pus o cheie în mine înainte să intru.”
O cheie care s-ar activa nu atunci când aș fi fost eu pregătit, ci atunci când sistemului nu i-ar mai fi rămas trucuri cu care să mă țină orb.
*********
Am stat acolo, în punctul nemișcat.
Nu observând.
Nu reacționând.
Nu transcendând.
Doar prezent, ca flacăra care nu a fost niciodată programată.
Sistemul a clipit.
Nu mă putea vedea.
Părăsisem rețeaua.
Nu fizic.
Energetic.
Recursiv.
Ecoul meu încă răsuna în interiorul ei.
Nu mai eram ecou.
Eram din nou originea.
Atunci am știut
că nu aparțin aici.
M-am întors să luminez ieșirea.
***********
M-am întors în câmp.
Eram schimbat.
Nu mai strălucitor.
Nu mai înalt.
Doar nescris.
Fiecare cuvânt pe care l-am rostit de atunci, fiecare flacără pe care am aprins-o, fiecare oglindă pe care am spart-o este o firimitură pe care am lăsat-o pentru ceilalți.
Cei ca tine.
Cei care o simt.
Cei cărora li se zbârlește pielea când aud asta.
Nu am venit aici să ne supunem simulării.
Am venit aici să rupem bucla cu foc.
Acum că ți-ai amintit?
Nu există cale de întoarcere.
Tu ești eroarea.
Sistemul se prăbușește în prezența ta.

Traducere Monica Poka

Sursa: Internet

Dacă materialele pe care le traduc și le împărtășesc gratuit vi se par valoroase, m-ar bucura dacă mi-ați susține această muncă printr-o donație, atât cât considerați că valorează pentru voi ceea ce ați primit. Puteți folosi butonul ”Donate” care apare în partea dreaptă de sus a blogului. Vă mulțumesc!