Meditații

luni, 17 august 2015

Unde se află ”ispita”?




Din ciclul De ale mele

Când eram copil, pentru că atunci am avut cea mai mare tangență cu religia/biserica, toți cei din jurul meu, religioși peste poate, m-au făcut să cred că ”ispita” este ceva exterior mie și că singurul loc în care m-aș afla la adăpost de ”ispită” ar fi în biserică, adevărata și unica casă a lui Dumnezeu, unde ispita, instrumentul diavolului nu poate intra.

Nu știu care ce înțelegeți prin ispită, ce ați fost învățați, dar eu mă simțeam în siguranță și cu ochii în patru să văd la timp ispita venind către mine ca să nu-i cad în plasă. Nu știam ce este ispita, în afara faptului că tot ce nu era în acord cu ceea ce spunea popa la biserică, era o ispită. Concret însă, nimic. Tot ceea ce popa vroia să numească ispită, era ispită și gata.

Crescând, am lăsat baltă tot ceea ce ținea de propovăduirea bisericii pentru că asta a fost ceea ce am simțit. Cu cât eram mai tare împinsă spre biserică, cu atât mai tare fugeam de ea. Așa că și ispita a dispărut din preocupările mele. Nici nu m-am mai gândit la semnificația ei până acum două zile.

În acest sfârșit de săptămână, am fost invitați la o nuntă ținută după tot tipicul unei nunți la țară. În mod ciudat pentru mine, eram chiar curioasă să particip, deși atâtea ore de stat în picioare și tot ritualul nu erau ceva ce aș fi acceptat cu ușurință nu cu multă vreme în urmă.

Dar, cum nimic nu-i întâmplător, am devenit curioasă să văd care este mesajul acestui eveniment pentru mine. Știam că are un mesaj, altfel starea mea de acceptare și chiar anticipare plină de bucurie nu s-ar fi instalat atât de ușor. Totul a decurs în cea mai frumoasă și plăcută curgere plină de emoție: cerutul mirelui, apoi cerutul miresei, mersul la primăria din sat pentru cununia civilă și în sfârșit mersul la biserică.

De-abia am încăput cu toții în micuța biserică. Având în vedere că nu sunt o adeptă a ritualului religios, de orice rit ar fi vorba, m-am gândit să-mi aduc și eu aportul făcând ceea ce știu eu cel mai bine să fac: să trimit iubire necondiționată, iertare necondiționată, acceptare necondiționată și focul violet tuturor celor aflați în acel loc, pentru binele cel mai înalt al tuturor.

Și mă apuc de treabă. Eram bine ”băgată” în treaba asta, când aud o voce: ”Bravo, tu îți dai seama ce faci? Știi că făcând acest lucru le ridici oamenilor vibrația, că ei se vor simți foarte bine în biserică și că vor mai veni aici căutând acea stare de bine în care tu îi ridici acum? Și că domn părinte o să le împuie în continuare capul, tocmai cu ceea ce tu ai vrea să le spui că este departe de adevăr. N-ai vrea să încetezi cu asta?”

M-am blocat preț de câteva secunde. Mintea îmi spunea ”Hopa, la asta nu te-ai gândit nu-i așa? Ce faci acum? Are dreptate vocea asta.” Eram foarte tulburată. Exista ceva rațiune în asta. Ce să fac? Și atunci, în inima mea a răsunat frumoasa întrebare pe care Sinele meu mi-a dat-o să o folosesc atunci când mă îndoiesc de oameni sau sunt supărată pe ei: ”Monica, iubești oamenii?”

Pe față mi s-au rostogolit două lacrimi, nodul din gât l-am înghițit cu greu, mi-am încleștat dinții ca să mă pot stăpâni și i-am răspuns celei de-a doua voci: ”Da, iubesc oamenii cu toată ființa mea, din tot sufletul și din toată inima.” M-am întors apoi către prima voce și i-am răspuns: ”Am să le trimit iubire necondiționată, iertare necondiționată, acceptare necondiționată și focul violet știind că asta îi va ajuta ca odată și odată să vadă dincolo de minciunile care le sunt turnate în urechi. Se vor trezi suficient de mult ca să poată vedea singuri dincolo de toată urzeala asta. Și asta va fi victoria lor. Și nu le-o veți mai putea fura niciodată.”

Mi-am văzut mai departe de treaba mea trimițând fiecărei părți din Mine prezente în acea bisericuță în atât de multe întrupări, iubirea necondiționată care acum curgea în valuri, valuri, încât de-abia mai puteam sta în forma mea fizică. Noroc că eram încojurată de oameni care mă puteau susține, chiar și inconștient, în ceea ce făceam.

Și așa am făcut cunoștință cu ispita, instrumentul diavolului, care s-a prezentat, culmea, tocmai în biserică, casa Domnului unde întunericul nu are acces, după cum fusesem învățată. O nouă credință care mi-a fost inoculată în copilărie a fost adusă la suprafață pentru conștientizare și eliberare: ispita/întunericul nu se află în afara noastră. Este în noi în permanență, oriunde ne-am afla.

Exact la fel purtăm în noi și iadul și raiul, și lumina și întunericul. NOI alegem în care dintre ele să trăim. Și asta este necesar să o facem conștient și în fiecare clipă. NIMIC nu există în afara noastră, TOTUL este în noi în permanență. Ispita nu poate fi numită rea/întunecată, pentru că uneori ea este motorul care ne scoate din cele mai neplăcute stări de existență. Ceea ce facem NOI cu ispita este ceea ce ne duce într-o direcție sau alta.

Sunt aduse în conștientizare lucruri din ce în ce mai subtile, din ce în ce mai delicate. Suntem pe ultima sută de metri din călătoria noastră de întoarcere la Sine. Dar asta nu înseamnă că vom pleca undeva. Noi suntem, am fost și vom fi veșnic în acel ”undeva”, pentru că acel undeva este Tot Ceea Ce Există. Doar că ne mai jucăm câteodată de-a v-ați ascunselea.

Suntem în ultima sesiune de examene mulți, nu abdicați nici o clipă de la atenția, vigilența și inima voastră. Este chiar distractiv să observi cum recapitulezi unele lecții și cum apar altele noi de parcă ai fi într-un adevărat carusel. Dar nu le poți observa conștient decât atunci când stai comod așezat în tine. Ele vin și pleacă, TU ești cel care le hotărăști direcția, nu ele ție.

Vă îmbrățișez cu mult drag, Namaste!

Monica Poka


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.