Scopul secret al Suferinței

 

De Jason Gray 

Există o tăcere pe care o auzi doar după ce ai plâns și ai trecut dincolo de sunet.

Există o cunoaștere care nu apare decât atunci când tot ceea ce-ți era familiar te-a părăsit.

Există o iubire, o iubire violentă, sfântă, fără scuze, care te întâlnește doar în punctul în care respirația ta a fost frântă.

Nu o căutăm.

Nu o cerem.

Cădem în ea așa cum cenușa cade înapoi pe pământ. 

Acesta este scopul suferinței.

Nu să te pedepsească.

Nu să-ți testeze tăria.

Ci să te aducă față în față cu acea parte din tine care nu poate muri. 

Ni se spune să fugim de durere.

Să o anesteziem cu medicamente.

Să o reparăm.

Să o privim ca pe un eșec, karmă rea, slăbiciune, păcat.

Ni se spune să o vedem ca pe ceva ce a mers prost.

Ceva nefiresc.

Ceva de redus la tăcere. 

Sufletul știe altfel.

Sufletul își amintește că înainte de rană, dormeai.

Suferința, oricât de neinvitată și brutală ar fi, este adeseori prima voce suficient de puternică a divinului care străpunge iluziile ca să te trezească. 

Nu este genul de trezire despre care citești în cărți.

Este genul care lasă urme de gheare înlăuntrul tău.

Este genul care îți smulge fiecare identitate pe care ai purtat-o ​​vreodată și te lasă gol în fața singurei întrebări care contează cu adevărat.

”Cine ești când nu mai ai nimic de care să te agăți?” 

Secretul suferinței nu este că te frânge.

Secretul este că îndepărtează ceea ce niciodată nu ai fost cu adevărat tu.

Desprinde numele împrumutate.

Reduce la tăcere vocile din capul tău care nu au fost niciodată ale tale.

Răzuiește poveștile, rolurile, măștile, costumele egoului care spuneau:

”Acesta sunt eu”, până când sunt arse și transformate în praf. 

În acel praf ceva antic se stârnește.

Nu recuperare.

Nu vindecare.

Aducerea aminte. 

Suferința, în forma sa cea mai înaltă, nu este distrugere.

Este excavare.

Dezvăluie părțile din tine care au fost făurite în lumină cu mult înainte ca durerea să apară. 

Cel de neclintit.

Cel de neatins.

Eternul tu.

Acel tu care n-a venit aici să evite furtuna, ci să pășească în ea și să devină vocea

care vorbește din cealaltă parte a ei.

Suferința nu este blestemul. 

Rezistența opusă ei, este.

Încercăm să o evităm.

Să fugim de ea.

Să ne spiritualizăm drumul ca să o ocolim. 

Cei care se trezesc cu adevărat nu doar supraviețuiesc suferinței lor.

Ei coboară conștient în ea.

Iar când se întorc, nu mai sunt o persoană cu o poveste, ci o prezență care poartă adevărul.

Acel tip de adevăr care poate fi dobândit doar prin zdrobire. 

Dacă suferi chiar acum, aceasta nu este o chemare să fii puternic.

Aceasta nu este o comandă ”ține-te tare.”

Aceasta este o șoaptă din cenușă:

”Mergi până la capăt.” 

Nu să stai acolo.

Nu să te îneci.

Ci să găsești codul ascuns în durere

care va debloca tot ceea ce ai venit aici să-ți amintești. 

Lacrimile sunt sacre.

Prăbușirea este sfântă.

Zilele în care nu te poți ridica din pat sunt la fel de importante ca zilele în care te ridici ca focul.

În acele momente de întuneric —

nu dai greș.

Devii. 

Nici o adevărată transformare nu are loc fără creuzet.

Nici o lumină autentică nu se întoarce fără să fi fost mai întâi pusă la încercare. 

Cei care se întorc din suferință

nu se întorc ca cei care au fost.

Ei se întorc ca harta.

Ghidul.

Vocea din întuneric pentru cei care au uitat că nu sunt singuri. 

Din cauza asta ai fost rănit.

Din cauza te-ai pierdut.

Din cauza asta te-a ars.

Ca să poți deveni amintirea vie

a ceea ce înseamnă să supraviețuiești cu sufletul intact. 

Într-o zi, vei sta în fața cuiva ai cărui ochi sunt goi, a cărui viață se prăbușește, a cărui voce tremură cu întrebarea: ”Se va încheia vreodată asta?”

Te vei uita la el, nu cu milă, ci cu o putere liniștită și vei spune:

”Da, și când o va face, nu vei mai fi la fel. Vei fi mai mult.” 

Mai real.

Mai întreg.

Mai liber.

Nu ai scăpat de foc.

Tu ai devenit focul. 

Acesta este, prietene, secretul:

Suferința nu este aici ca să te ruineze.

Este aici ca să te rafineze.

Să trezească părțile din tine care îi vor susține pe alții prin același iad.

Să te pregătească pentru o iubire atât de mare, încât nu poate trăi decât într-un suflet care a cunoscut pierderea.

Să cioplească un spațiu atât de vast pentru bucurie, încât poate fi menținut decât de cineva care a înfruntat moartea și a spus...

”Încă sunt aici.”

 

 

Traducere Monica Poka

Sursa: Facebook

Dragi cititori, unele dintre materialele pe care le traduc sunt contracost și trebuie să plătesc pentru ele. Mi-ar fi de mare ajutor dacă m-ați susține în acest efort financiar cu o donație, atât cât simțiți fiecare, folosind butonul ”Donate” de pe blog. Vă mulțumesc!