Povestea lui Jaqual Partea a 4-a – Găsirea Iubirii

Găsirea Iubirii

Mesaj primit prin Suzanne Lie

Sue vorbește:

Dragă Jaqual, nu te-am contactat de câteva zile. Da, am fost ocupată, dar în același timp am știut că mergi la luptă. Întotdeauna mi-am ferit ochii când m-am uitat la filme sau atunci când se arată imagini de la începerea ”luptei”. Cu toate acestea, am fost întotdeauna interesată de domeniul militar, probabil că interesul provine din amintirile mele inconștiente legate de tine și de Mytre. Acestea fiind spuse, sunt pregătită să-ți cer să-ți continui povestirea cu intrarea ta în luptă.

Jaqual vorbește:

Îți vorbesc din nou din interiorul celei de-a Treia Uși, Ușa Galbenă, cea a devenirii Războinic Spiritual. Am găsit în mine câmpul energetic de a fi un Războinic Spiritual. Acum am să-ți împărtășesc experiența mea din timpul în care am servit ca Războinic Spiritual. A mai rămas să-ți povestesc cum cei treisprezece membri aflați sub noua mea comandă s-au transmutat în Corpul de Lumină.

Odată ce noi toți ne-am unit prin Corpurile noastre de Lumină și prin unitatea conștiinței pe care o stabilisem deja, eram pregătiți să-i înfruntăm pe Draconieni. Eram puțini și trebuia să fim mai deștepți și să ne luptăm mai bine decât aproximativ 100 de Draconieni. Cu toate acestea, noi dețineam două lucruri care erau imposibile pentru acești războinici Draconieni. Aveam o conexiune multidimensională cu Corpul nostru de Lumină, și aveam o profundă unitate de conștiință unul cu celălalt.

Înarmați cu armele noastre invizibile, am pornit la salvarea oamenilor noștri. Nava mea era cu mult superioară celorlalte, așa că am preluat conducerea. Am ales o rută care era în afara planurilor de zbor normale, astfel încât am ajuns la baza Draconienilor dintr-o direcție din care nu se așteptau.

Din ceea ce știam, Draconienii credeau că toată lumea din colonia noastră a murit și că oricine s-ar întoarce în lumea noastră nu ar fi avut nici o modalitate de a determina ce s-a întâmplat sau cum să-i găsească pe cei dispăruți. Am sperat că din cauza acestei iluzii se vor lenevi. Cu toate acestea, lenea nu era o trăsătură comună pentru Draconieni. Pe de altă parte, ei sărbătoreau exprimându-și în mod zgomotos bucuria, ceea ce, speram noi, i-ar fi distras.

Planul nostru era să-i teleportăm pe oamenii noștri pe navele noastre, deoarece o singură navă nu i-ar fi putut susține pe toți. Dar prima dată trebuia să-i localizăm unde se află în tabăra Draconiană. Am hotărât să folosim comunicarea telepatică cu acel om cu care am mai comunicat telepatic.

Din nou ne-a fost de un mare ajutor și ne-a indicat exact locul unde-i puteam găsi. Ne-a mai spus că va trebui să acționăm imediat deoarece în ziua următoare urmau să fie expediați. Trebuia să-i îndepărtăm pe Draconieni de planetă și de navele noastre. Aveam nevoie de o nouă distragere a atenției și aceea urma să fiu tot eu.  

Nava mea era un obiect pe care ei nu l-ar fi recunoscut în mod special și m-ar fi urmărit pentru a-l captura. În timp ce le survolam tabăra, i-am putut vedea alergând la navele lor. Ei nu doreau să mă doboare, deoarece doreau acest nou tip de navă spațială intact. La urma urmei, ei erau mulți și eu eram singur.

Prin urmare, i-am ademenit în aer, lăsând doar câțiva Draconieni să-i supravegheze pe prizonieri. Știind că ajutorul este pe aproape, prizonierii au început să-și pună în aplicare propriile lor planuri de a supune cele câteva gărzi rămase. O abilitate pe care noi Antarienii o avem și Draconienii nu, este abilitatea de a ne ridica în forma noastră patru dimensională mai înaltă.

Din moment ce acea dimensiune era invizibilă percepției Draconienilor, unul câte unul captivii au început să dispară din câmpul vizual al gărzilor. Ego-ul Draconian i-a încurcat. Ei nu au luat în considerare faptul că o bandă de ”sclavi” răniți și bătuți s-ar putea transporta într-o frecvență care să fie dincolo de câmpul lor vizual.

Acum, știind că pot fi salvați, prizonierii ”invizibili” puteau cu ușurință să dejoace planurile răpitorilor lor. Prizonierii nevăzuți au luat armele gărzilor și au început să le folosească împotriva acestora. În curând toate gărzile rămase au fost ucise și noi am început teleportarea oamenilor noștri. Din nefericire, unul dintre gardieni a reușit să ceară ajutor, iar noi știam că în curând mai mulți Draconieni se vor întoarce înapoi la bază.

Aveam nevoie de o nouă distragere a atenției care, a fost din nou nava mea. Am început să trag în navele Draconiene și apoi am decolat în speranța că mă vor urma. Am ales această tactică ca momeală pentru a le atrage atenția. Apoi, în timp ce celelalte nave ale noastre s-ar fi îndreptat către planeta noastră împreună cu oamenii noștri, i-aș fi putut duce într-o altă direcție.

Știam că exista posibilitatea de a fi ucis, dar aceasta ar fi fost o moarte bună. Și, din moment ce oricum am înșelat o dată moartea, am presupus că am fost norocos că am putut să mă întorc ca războinic protector, în locul unui copil rănit. De îndată ce i-am văzut pe Draconieni pe senzorii navei mele, am luat-o în direcția opusă celei în care zburau navele cu oamenii noștri. Draconienii nu erau proști, așa că unii dintre ei s-au desprins zburând în direcția planetei noastre.

M-am luat după ei și am reușit să dobor cam jumătate din aceste nave înainte de a fi lovit. Din fericire, le-am dat celorlalți suficient timp pentru a ajunge la gaura de vierme secretă pe care am descoperit-o în timp ce ne îndreptam către baza Draconiană. Navele draconiene s-au întors înapoi la baza lor gândindu-se că oricum se pot întoarce oricând la planeta noastră. Știam că acest lucru este adevărat, așa că m-am gândit că ar trebui să-i distrug pe toți.

Lupta mea a fost foarte curajoasă, dar în cele din urmă am fost doborât și luat prizonier. A trebuit să pornesc autodistrugerea navei, așa că cei care au rămas să ia nava au fost aruncați în aer împreună cu ea. Din nefericire, eu am fost luat de pe navă așa că nu am putut pieri odată cu ea.

Nu voi discuta despre ceea ce s-a întâmplat cu mine în timpul în care am fost prizonierul lor, dar îți poți imagina cu ușurință că NU a fost plăcut. Când nu am vrut să le ofer nici o informație, au decis să-mi pună un implant în creier și astfel să mă poată urmări oricând. Mai rău de atât, implantul mi-a blocat abilitatea de a mă întoarce la frecvențele mai înalte ale sinelui.

Apoi m-au închis într-o celulă în speranța că cineva va încerca să mă salveze și așa vor putea să-i captureze și pe ei. Desigur, acel cineva era cel mai drag prieten al meu, Comandantul Malteese. Cu acel implant în creierul meu, nu puteam comunica prin telepatia cinci dimensională, așa că nu puteam să-l avertizez că aruncarea mea în închisoare era o capcană.

Cu toate acestea, el putea să mă urmărească. Nu știu cât timp am fost ținut prizonier, dar suficient de mult ca prietenii mei să se întoarcă după mine după ce oamenii noștri au fost duși înapoi pe planetă. În acest timp pe planeta noastră Malteese a găsit planurile pentru noua navă exact acolo unde i-am spus că ar fi.

Pe baza acestor informații Antarienii au reușit să pună un dispozitiv de invizibilitate pe nava Comandantului Malteese. Spre marea mea surprindere, CM, așa cum îi spuneam toți, a reușit să mă teleporteze din celula mea. Odată ajuns pe nava lui, l-am avertizat în legătură cu implantul meu. El nu afost surprins, dar a fost trist că nu mă poate lua acasă. Cu toate acestea, având în vedere că el s-a luptat zeci de ani cu Draconienii, era pregătit pentru probabilitatea implantului meu.

”Înainte de a veni în ajutorul tău”, a spus CM, ”am găsit o planetă îndepărtată și am construit un dom cinci dimensional în care Draconienii nu pot pătrunde. Am lăsat acolo o navă pentru tine, astfel încât să nu fii blocat pe acea planetă. Știm că, chiar și cu dispozitivul de urmărire din creierul tău, îi poți păcăli și depăși pe Draconieni.

Cu un loc sigur în care să te ascunzi, poți să suții lupta în timp ce noi ne relocăm comunitatea într-o nouă locație. Odată ce acest lucru este înfăptuit, vom găsi o cale să-ți îndepărtăm sau dezactivăm implantul și mă voi întoarce să te iau acasă. Până atunci, vei fi în siguranță.”

Am zburat în tăcere către planeta care era atât în afara teritoriului Draconian cât și Antarian. CM a aterizat chiar în afara domului cinci dimensional și m-a ghidat printr-un pasaj prin care am putut intra în în zona mea de siguranță. M-am simțit orb și infirm pentru că nu am putut diferenția domul cinci dimensional de mediul înconjurător din cauza percepțiilor mele limitate 3D.

Odată ajunși în interiorul domului, CM mi-a spus ”Poporul nostru îți este recunoscător pentru totdeauna pentru sacrificiul tău, și NU te vom abandona. VOM găsi o cale pentru a te ajuta și ne vom întoarce să te luăm acasă. ” Cu aceste cuvinte de încheiere, dragul meu prieten mi-a spus ”La revedere deocamdată”, m-a îmbrățișat, s-a întors la nava lui și și-a luat zborul.

Eram singur. Din cele ce știam, nu mai era nimeni altcineva pe planetă, dar eram în siguranță și aveam tot restul vieții mele pentru a mă vindeca.

(Sue) Acum am să mă întorc la o secțiune a povestirii lui Jaqual pe care am recepționat-o în 2007.

Am continuat să lupt pentru încă câteva decenii, dar fără nici o pasiune. Am luptat din greu fără să-mi fie frică de moarte, dar parcă eram protejat și nimic nu mă putea ucide. Am devenit chiar puțin nebun, mi-am prăbușit nava și m-am blocat pe o planetă izolată timp de mai mulți ani.

În acei ani în care am fost complet singur pe o planetă stearpă, mi-am început ascensiunea. Mâncam simplu, deoarece acolo nu erau decât câteva rădăcini și plante care erau comestibile. Cu toate acestea, era suficient de multă apă și multe izvoare termale în care am petrecut ore în șir reflectând asupra vieții mele. 

Exista suficient de multă viață animală pentru a mă putea hrăni, dar eram atât de sătul de a ucide încât mai bine aș fi murit de foame decât să ucid o altă ființă vie. Din fericire, viața vegetală pe care am găsit-o era suficientă, deși sărăcăcioasă, pentru sănătatea mea. Cu toate acestea, mă lăsa cu foarte puțină vitalitate, așa că cea mai mare parte a zilelor mele am petrecut-o în contemplare sau în drumeții ocazionale de explorare.

Deoarece am călătorit mai mult decât ar fi necesar pentru o persoană, am stat aproape de locul meu protejat precum și în confortul relativ al navei mele. Dispozitivul de comunicare era atât de avariat încât aproape că nici nu mai putea fi reparat. Din nefericire, datorită împlantului meu nu puteam să-mi expansionez conștiința în dimensiunea a cincea pentru a putea comunica telepatic.

Pe de altă parte, am putut repara radioul atât cât să pot trimite mesaje SOS. Din păcate, intervalul acestor mesaje era foarte mic și putea fi recepționat și de către inamic ca și de propriile mele trupe. Prin urmare, nu l-am folosit de multe ori. De fapt, l-am folosit doar atunci când instinctele mele mi-au spus că nu există nici o navă inamică în acel interval.

Da, mi-am pierdut abilitatea de a comunica telepatic, dar trăind atât de aproape de pământ, mi-am perfecționat ”comunicarea animalică” astfel încât instinctele mele au ajuns la un nivel foarte ridicat. Lungile ore de contemplare, și trăind ca fiind UNA cu natura, m-au trezit în mod constant la acea voce interioară care era ascunsă în spatele plânsului meu de vină și tortură că nu mi-am salvat comunitatea.

Acea voce mi-a amintit în mod repetat, calm și iubitor, că eram doar un copil atunci când Draconienii au venit în orașul nostru, și că nu aș fi putut să fac nimic ca să-i salvez. De fapt, acea voce mi-a reamintit că eu nu m-am ”prefăcut a fi mort”, și că nu era nimeni în viață care să-i poată salva pe supraviețuitori de la o viață lungă, oribilă de sclavie.

Dar totuși trăiam în remușcări și vinovăție în ceea ce privește moartea mamei mele. ”NU”, mi-a reamintit vocea. ”Mama ta a fost fericită să plece și să se întoarcă în dimensiunile mai înalte pentru a fi împreună cu tatăl tău. De fapt, oricum avea de gând să facă acest lucru pentru că tu erai suficient de mare pentru a fi lăsat cu familiile din oraș.”

Cu toate acestea, a fost nevoie de ani de zile în care am purtat această conversație interioară până când am putut accepta ceea ce-mi spunea vocea mea interioară. Faptul că am aflat că mama mea plănuia să mă părăsească pentru că-i lipsea viața ei mai înalt dimensională a fost de mare ajutor. Încet, durerea mea s-a diminuat și am început să experimentez o eliberare de sub povara constantă a vinovăției și remușcărilor.

În cele din urmă, am început să-mi dau seama că viața mea a fost una bună. Am făcut cu mult mai mult decât a-mi îndeplini obligația de războinic de a proteja coloniile de distrugerea Draconiană și am fost un conducător bun și un prieten loial. În final, am început să am vise cum că merg printr-un hol lung.

Știam, desigur, că aceste vise reprezentau intrarea mea în Templul Amintirii, dar oricât am încercat, nu am putut ajunge niciodată la ușă. În fiecare vis vedeam ușa la capătul holului tachinându-mă să o deschid. Dar când încercam să mă îndrept spre ușă, picioarele mele nu se mișcau.

Am știut atunci că nu voi putea face această călătorie în starea de visare. Era nevoie să înfrunt orice bariere construite de mine care au mai rămas înainte de a putea continua. Din moment ce aveam nevoie doar de câteva ore în fiecare zi pentru a-mi aduna mâncarea și a-mi asigura supraviețuirea, aveam la dispoziție o grămadă de timp pentru a căuta în interiorul sinelui meu.

În alt moment din viața mea aș fi scotocit întreaga planetă, care s-a dovedit a fi, de fapt, un asteroid. Cu toate acestea, în acest moment din viața mea, am vrut doar să văd în interiorul sinelui meu – în sfârșit! Apoi am început să am vise, să fac meditații și să reflectez, și toate acestea aveau o temă similară.

Eu am fost cel care m-am condus înapoi prin tot întunericul și frica din lunga mea viață. Amintiri după amintiri a experiențelor mele de tristețe, furie și frică s-au vindecat încetișor prin expansiunea luminii înțelegerii, iertării, acceptării și prin iubirea de sine.

În mod surprinzător, am început să trăiesc într-o stare de recunoștință pentru pacea și bucuria simplă de a fi vindecat în sfârșit o lungă viață de durere. Val după val de durere a fost eliberat. Din momentul în care m-am iertat pe mine însumi, vechea mea durere a fost înlocuită cu recunoștința de a fi avut timpul și spațiul pentru a face această călătorie interioară, precum și pentru înțelepciunea de a fi ales să o fac.

Puțin câte puțin frica a fost înlocuită cu iubire, furia a fost înlocuită cu recunoștință și durerea a fost înlocuită cu bucurie. Trăiam o viață simplă, liniștită. Pacea mea interioară mi-a încălzit nopțile reci și mi-a răcorit zilele fierbinți. Mâncarea simplă a început să aibă un gust delicios, nava mea ruinată a devenit casa mea iubitoare, plimbările mele au devenit meditații în mișcare și bazinele minerale fierbinți au devenit nirvana.

Pe măsură ce mintea mea se vindeca, multele lovituri, tăieturi și răni minore provenite din prăbușirea mea s-au vindecat și ele. Mintea mea a devenit limpede și liberă de negativitate, corpul meu a crescut puternic și sănătos și inima mea s-a deschis complet față de bucuriile simple ale vieții de zi cu zi. Când vocea mea interioară mi-a spus că a sosit timpul să pornesc semnalul SOS, aproape că am refuzat să o fac.

”Nu”, a repetat vocea. ”Trebuie să ai încredere în mine și să-mi urmezi sfatul.”

În timp ce continuam să opun rezistență, mi-am dat seama că aceasta era o inițiere finală pentru a vedea dacă aș putea avea încredere în sinele meu interior. Așa cum a trebuit să accept că nu eram ”nebun” vorbind cu mine însumi, a trebuit să accept că vocea mea interioară era o octavă mai înaltă a SINELUI meu multidimensional care am crezut că datorită implantului, mi-a fost luat.

Insistența vocii mele interioare m-a făcut în cele din urmă să pornesc semnalul. Spre surpriza mea, ceea ce am recepționat nu era o navă care să mă salveze, ci o altă navă care avea nevoie ca eu să o salvez. Tocmai la timp eu mi-am pornit comunicațiile, așă că am putut dirija nava avariată către locația mea. Nu. M-am gândit. Acum minunatul meu refugiu va fi ruinat. Nici nu bănuiam cât de mult greșeam.

Au trecut multe cicluri de când Servania a aterizat cu nava ei avariată în sălbatica mea casă. Pentru că în cele din urmă mi-am ascultat îndrumarea interioară și mi-am pornit comunicațiile, am fost în măsură să-i dau coordonatele către locația mea. Coordonatele nu făceau parte din mesajul meu SOS, de teamă că Draconienii l-ar fi putut recepționa.

A trebuit să fac o drumeție de o zi întreagă pentru a-i găsi locația,  dar nu era prea rănită. Cu puterea și rezistența mea reînnoită am fost în stare să o transport cu ușurință înapoi în tabăra mea. Și ea era Antariană și a fost în măsură să-mi spună noutăți despre casa noastră. Până atunci nu mi-a fost, dar apoi a început să mi se facă dor de ea.

Cu toate acestea, dorul meu de casă s-a încheiat repede atunci când am început să mă îndrăgostesc de Servania. Da, eu Jaqual m-am îndrăgostit. Iubirea Servaniei a fost cea care mi-a arătat cum să merg pe holuri, pentru că ea le-a traversat împreună cu mine.

***

Acesta este ultimul mesaj din ”trecut” pe care l-am putut găsi de la Jaqual, dar știu că mai sunt multe pe care le voi primi în ACUM-ul meu. Trecând prin cea de-a Patra Ușă, Ușa Verde, Jaqual și-a amintit cum a găsit iubirea.

Totodată, urmărind povestea lui Jaqual de a fi fost blocat pe planetă, mi-am dat seama de ce mi-a luat atât de mult timp să-mi aduc aminte de mesajele sale. Simt că noi toți suntem în aceiași călătorie interioară ca și Jaqual. Este important ca noi să ne acordăm ”timp” pentru a fi cu pământul Gaiei, să mâncăm simplu, să medităm în fiecare zi și să ne găsim simplele noastre bucurii în a fi în viață.

Putem deveni atât de prinși în ”bătăliile” vieții 3D încât să uităm că suntem cu mult mai mult decât vehiculul nostru pământesc și ceea ce ”facem” în lumea noastră fizică. Să descoperim cine SUNTEM cu adevărat este vital în acest punct din ascensiunea noastră personală și planetară.

Noi toți ne-am pierdut abilitatea de a ne întoarce la expresiile mai înalte ale SINELUI nostru multidimensional atunci când ne-am născut în corpul nostru fizic. Prin urmare, și noi este necesar să ne concentrăm pe propria noastră voce interioară și pe vocea planetei noastre pentru a ne recâștiga abilitățile înnăscute care ne-au fost luate de către o societate condusă în mare parte de către Draconienii aflați într-o deghizare umană.

Povestirea lui Jaqual a venit în conștientizarea mea în acest ACUM pentru a ne reaminti tuturor că NOI suntem stăpânii destinului nostru. Prin urmare, noi toți putem găsi dragostea de viață alegând să intrăm în interior pentru a ne vindeca durerea și a ne recâștiga iubirea. 

link catre articolul original

Traducere Monica Poka