Cum ne influențează propriile noastre judecăți

Din ciclul De ale mele

Una dintre ancorele noastre solide în Matricea de vibrație joasă a Pământului este judecata. Faptul că judecăm totul în jurul nostru, pe toți cei cu care interacționăm, toate relațiile pe care le stabilim nu este rău până când nu îl facem noi să devină rău. Unul dintre instrumentele cu care ne putem ”măsura” creșterea sau evoluția noastră în realitatea dată a Pământului este gradul și modul în care judecăm viața pe Pământ.

De ce spun acest lucru? Dacă judecata noastră se limitează la a judeca ceea ce este bine pentru noi și ceea ce nu este bine pentru noi în momentul în care facem acea judecată, atunci suntem într-un mod de funcționare normal aș spune eu. Problema apare atunci când tindem să batem în cuie acea judecată/părere și să o aplicăm apoi tuturor situațiilor/persoanelor care îi par minții noastre a fi similare.

Ce ne crează judecățile, în primul rând? Cred că ne naștem cu judecata la pachet pe această planetă în care dualitatea și separarea sunt temele de studiat. În dualitate vor exista întotdeauna opuși de tipul bine/rău, cald/rece, lumină/întuneric ș.a.m.d. și le vom învăța chiar din primele clipe de viață prin intermediul interacțiunilor pe care le avem atât cu mediul înconjurător cât și cu persoanele din jurul nostru.

Sunt judecăți care sunt bazate pe constatări obiective și care ne sunt de ajutor cum ar fi ”focul arde”. Dacă nu am crezut acest lucru copii fiind și l-am experimentat, ne-am convins că așa și este și nu mai dorim să-l verificăm încă o dată. Sau, că ”ploaia este udă” și ne vom lua umbrela sau pelerina de ploaie ca să nu ne udăm. Toate aceste judecăți ne sunt utile dacă le folosim la momentul potrivit și apoi trecem la o altă experiență căreia i se aplică, evident alte judecăți.

În ceea ce privește judecata există ceea ce am putea numi o judecată sănătoasă pe care o folosim așa cum am descris mai sus și care ne ajută să ne orientăm mai bine în mediul nostru sau potrivit cu el, astfel încât să ne putem asigura o manifestare echilibrată și în armonie cu mediul respectiv și cu noi înșine.

Judecata noastră, fie că este legată de un lucru, persoană sau situație, ne leagă pe noi de niște tipare ale noastre, pe care avem tendința să le aplicăm în toate celelalte situații sau tuturor persoanelor care par să se potrivească cu judecata noastră legată de acel tip de lucru, persoană sau situație, nu leagă acele lucruri, persoane sau situații de judecățile noastre.

Judecăm o situație în funcție de informațiile pe care le avem, sau nu, NOI despre acea situație, nu situația așa cum ea este cu adevărat, deoarece noi putem percepe doar o mică parte din ea, dar extindem acea mică parte asupra întregii situații. Tiparul mental s-a pus în funcțiune și elimină toate celelalte aspecte ale situației care nu se potrivesc cu ceea ce noi deținem ca informație sau cunoaștere.

Așa funcționează mintea noastră umană și faptul că recunoaștem, sau nu, acest aspect al ei ne poate ajuta, sau nu, să-l estompăm măcar până când vor reuși în cele din urmă să-l eliminăm. Judecățile noastre nu sunt altceva decât tipare pe care ni le-am format fiecare potrivit sistemului nostru de credințe și pe care le aplicăm tuturor lucrurilor, persoanelor și situațiilor pe care le întâlnim în viața noastră.

Obiectul judecății noastre nu are nimic de-a face cu judecățile noastre deoarece percepția NOASTRĂ despre acel obiect, persoană sau situație este cea care ne crează NOUĂ judecata nu obiectul judecății noastre în sine. Dacă nu ne place ceea ce judecata noastră ne face să vedem/simțim/percepem, locul în care este nevoie să-i căutăm sursa este în noi înșine nu în obiectul judecății noastre.

Obiectul judecății noastre este influențat într-o foarte mică măsură sau deloc de judecata noastră, și aici mă refer la situațiile de genul ”nu se va prăbuși Turnul Eiffel pentru că mie mi se pare ruginit și mi-e teamă să urc pe el”. Sunt însă și situații în care judecățile pot duce la modificări de comportament/evoluție a unor obiecte, persoane și situații, dar acesta este un alt subiect și ține de împuternicirea personală a fiecăruia dintre noi.

Judecățile noastre ne leagă pe noi de ele, nu se aplică și nu schimbă obiectul, persoana sau situația căreia i le aplicăm noi. Și da, ne ancorează în niște tipare ale minții noastre, pentru că numai mintea operează cu judecăți și tipare. Mintea noastră este cea care ne crează sistemul de credințe și toate limitările pe care apoi le preluăm ca fiind ale noastre.

Am văzut un videoclip acum ceva vreme în care o fetiță făcea niște mișcări de contorsiune care te făceau să crezi că nu ar avea oase în ea. Cineva a postat un comentariu la acel videoclip care suna așa ”Să-i spună cineva fetiței ăsteia că așa ceva nu este posibil!” Adică să-i inducă o judecată care să-i creeze tiparul limitării și să o reducă la o ființă umană obișnuită care dacă știe că ceva nu se poate, nici nu încearcă măcar acel ceva care ”nu se poate”.

Un alt aspect interesant este faptul că judecățile noastre nu se schimbă, cu excepția cazului în care noi ni le schimbăm, ele rămân aceleași deși obiectul judecății noastre s-a schimbat de nenumărate ori din momentul în care percepția noastră l-a încarcerat într-un tipar. Deși de multe ori afirmăm și recunoaștem că noi ne-am schimbat, nu acordăm aceiași șansă și oportunitate și obiectului judecății noastre.

Dacă afirmăm că noi ne-am schimbat, dar judecățile noastre au rămas aceleași, atunci suntem într-o gravă eroare. Doar vrem să credem că ne-am schimbat, dar dacă percepțiile noastre nu ne-au modificat judecățile și tiparele, atunci doar ne îmbătăm cu apă rece. Când ceva în noi se schimbă, totul se schimbă. Uneori brusc, alteori treptat, dar dacă facem un inventar, vom descoperi multe diferențe față de ultimul inventar pe care ni l-am făcut singuri.

Vom descoperi multe minusuri de judecăți, tipare și limitări și câteva plusuri de libertăți și deschideri către nou. Nu ne mai interesează atât de mult ce spun/fac alții și/sau să-i judecăm, ci începem să le acordăm același credit pe care ni-l acordăm nouă că s-au schimbat și ei – sau nu, dar asta nu ne mai interesează aproape deloc – sau că percepția noastră despre ei a fost limitată de sistemul nostru personal de credințe, tipare și limitări.

Abia atunci putem spune că am creat o breșă în vechiul sistem de gândire, judecată și în tiparele noastre mentale când acolo unde am văzut doar judecata, putem vedea și dincolo de ea. Când eliminăm judecata, putem vedea și darul pe care fiecare obiect, persoană sau situație îl are pentru noi.

Vom continua să judecăm în termeni ”Este această situație benefică pentru mine acum? Este această persoană ceea ce eu percep despre ea? Este acest obiect/situație importantă pentru existența mea?” iar răspunsul pe care îl putem da va defini gradul în care ne-am eliberat de propriile noastre judecăți și le permitem altora să fie ei înșiși cine ei aleg să fie așa cum dorim să alegem noi pentru noi înșine și să fim cine alegem noi să fim.

Și asta în fiecare moment al existenței noastre. Pentru că nu există două momente identice cărora să le putem aplica același tipar. Aceasta este una dintre marile iluzii în care mintea umană ne ține prizonieri. Universul, Sursa, Creatorul nu crează copii, ci unicate indiferent despre ce ar fi vorba. Da, prin repetiție dobândim îndemânare, dar nu creștere și nici evoluție. Îndemânarea își are rolul și momentul ei, după cum și creșterea și evoluția își are rolul și momentul ei și nu se substituie una celeilalte.

Eliberarea de judecată nu este ușoară și nu se va încheia niciodată într-o realitate construită pe dualitate și separare. Dar este biletul către o altă realitate, una diferită, cu provocări diferite și o creștere și evoluție diferită. Și pentru asta nici măcar nu este nevoie să ne schimbăm planeta, până când va fi nevoie să facem și acest lucru. Întoarcerea la Sursă poate fi un adevăr, sau nu, depinde de felul în care noi judecăm acest aspect. Pentru că întrebarea cea mai bună este ”Am părăsit vreodată Sursa?”

Namaste!

Monica Poka