Diferența dintre Întuneric și Întunecați

Din ciclul De ale mele

Am observat că foarte multă lume nu face diferența dintre Întuneric și Întunecați, deși cele două ”etichete” sunt chiar extrem de diferite în ciuda faptului că noțiunea pare similară. Obiceiul nostru de a eticheta tot ceea ce face parte din realitatea noastră nu este unul tocmai bun pentru că există nenumărate situații, stări, lucruri pentru care ”eticheta” pusă nu este absolut deloc reală și/sau relevantă sau reflectă doar un aspect din multitudinea de aspecte pe care situația/lucrul/persoana/etc. o are.

Alăturarea întunericului cu întunecații a făcut posibilă lupta omului cu el însuși din momentul în care răul a devenit sinonim cu întunericul. Pentru că trăim în dualitate, în mod automat binele a devenit sinonimul luminii din nevoia de comparație și judecată a nivelului de conștiință care le-a generat.

Nu este de neglijat nici faptul că religia, subordonată în timp celor interesați, a avut grijă ca această antiteză să fie nu numai menținută, ci întărită. Raiul și Iadul propovăduit de biserică sunt exemplificarea cea mai clară a modului în care biserica a creat instrumente de manipulare și control bazate pe această antiteză.

Am fost învățați că întunericul este rău, dar fără a se da o definiție clară și unitară (lucru imposibil de altfel) ce înseamnă întuneric și ce înseamnă rău. Răul și întunericul devenite același lucru, au fost și sunt în continuare, un instrument de control și manipulare a marilor mase de credincioși, indiferent de religia care le promovează.

Ce bisericii nu-i convine, este rău și întunecat, chiar dacă s-a demonstrat de nenumărate ori că nu este așa – dovadă este lupta dusă în secolele trecute de către religie prin instituția bisericii cu știința – iar ce bisericii îi convine, este luminos și bun/sfânt. Am menționat și faptul că religiile nu s-au putut pune de acord decât în mare asupra a ceea ce numesc ele rău/întuneric, pentru că una este ceea ce propovăduiesc și alta este ceea ce se poate vedea la fața locului. Am văzut cu ochii mei ceea ce susțin umblând de-a lungul și de-a latul Pământului.

Ceea ce biserica ne-a ascuns, cu bună știință spun eu, este că omul în sine este și Lumină și Întuneric pentru că este creat ”după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” care după cum bine știm, este Tot Ceea Ce este, adică și Lumină și Întuneric și încă multe altele care ne-au fost ascunse cu grijă pentru a face din om sclavul docil și neinformat care a devenit de-a lungul timpului.

Fiecare dintre noi suntem și lumină și întuneric, asta pentru mulți nu este deloc o noutate. Echilibrul dintre ele este cel care ne asigură nouă înșine, în noi înșine și apoi în afara noastră echilibrul. Ceea ce ne asigură însă pasul înainte este acceptarea întunericului din noi înșine.

Să ne înțelegem ceva, ființa umană nu a fost niciodată proiectată să fie perfectă, dimpotrivă. Ființa umană este o bijuterie a creației tocmai pentru că misiunea ei este să exploreze TOATE emoțiile cu maximele și minimele lor și apoi să poată reveni singură la starea de echilibru, fără nici o intervenție exterioară ei.

Acest lucru a fost realizat de foarte puține ființe umane care nu au devenit perfecte așa cum sunteți făcuți să credeți că ar fi fost sfinții sau maeștrii sau orice alte titluri le-ați da. Ei au învățat să-și transceandă emoțiile, să se ridice deasupra lor în ființa lor divină pe care și-au descoperit-o prin diferite practici din care fac parte meditația și rugăciunea.

Ei nu s-au luptat cu omul din ei ca să-l facă perfect, ei l-au acceptat așa cum este: lumină și întuneric deopotrivă și au învățat cum să se folosească de amândouă laturile lor. Cum să experimentezi și să înțelegi furia dacă nu te înfurii? Cum să experimentezi extazul dacă nu atingi starea de extaz?

Le judecă Dumnezeu ca fiind bune sau rele, lumină sau întuneric? Nici vorbă! El le cunoaște și experimentează prin noi, pentru că El este în noi așa cum și noi suntem în El. Sincer, mă minunez și acum de faptul că în era în care numărul celor care nu au zburat niciodată cu avionul este din ce în ce mai mic mai poate exista ideea unui Dumnezeu în ceruri sau a unor îngerași ce cântă la harpă pe vreun nor.

Eu nu am văzut niciunul, deși am destul de multe ore de zbor deasupra norilor. Dar ce să-i faci, o credință pentru a dispărea este nevoie să fie înlocuită de o alta și aici lucrurile merg mai greu. Pe zi ce trece ne sunt aduse însă tot mai multe informații legate de capacitățile creației numite ”ființa umană” și începem să ne dăm seama cam cine am fi noi.

Cine sunt întunecații este mai ușor de definit, sunt cei care au ”hrănit” mai mult întunericul decât lumina din ei și s-au lăsat prinși în mrejele unor forțe care promovează în mod conștient interesul egoist al binelui personal fără să le pese de sau chiar în detrimentul celorlalți. Vedem astfel de figuri chiar mai mult decât ne-am dori, dar este bine că le vedem pentru a ne putea delimita de ele. Dacă așa alegem, bineînțeles.

Ceea ce este important să înțelegem, este că niciodată în lupta cu întunericul nu vom ieși învingători pentru că el există așa cum și noi existăm. El există independent de voința noastră și va exista întotdeauna, lupta noastră cu el nu face altceva decât să-l hrănească și să-l întărească.

Ceea ce îl echilibrează este iubirea noastră. Și întunericul are nevoie de iubire, indiferent de ceea ce am crede. Dumnezeu își iubește întunericul pentru că pentru el întunericul nu este întuneric, este o parte a sa pe care și-o explorează chiar și prin noi.

Atunci când ne iubim întunericul și nu-l judecăm, îl putem transcende indiferent de situație. El este tovarășul nostru de călătorie și face parte din ființa noastră. Dar mai întâi trebuie să ni-l acceptăm și să-l cunoaștem. El este manifestat de către unele aspecte ale noastre, de cele care nu se simt iubite, acceptate, dorite.

În momentul în care vom reuși să ne cunoaștem, acceptăm și iubim propriul întuneric, întunericul altora nu va mai avea nici o putere asupra noastră, pentru că nu este diferit de propriul nostru întuneric. Îl putem recunoaște, îi recunoaștem manifestarea și putem rămâne neinfluențați de el.

Este extrem de important să cădem la pace în și cu noi înșine pentru a putea pune capăt unei lupte iluzorii care nu face altceva decât să ne mențină fragmentați în noi înșine și separați de o parte importantă a noastră și a Creatorului. Ne lipsim singuri de puterea noastră de Creatori deplini atâta vreme cât nu ne acceptăm integral ființa.

Asta nu înseamnă că nu creăm, noi creăm prin fiecare gând al nostru, dar creăm din și cu frica de întuneric și de tot ceea ce am fost învățați că ar fi întunericul. Creațiile noastre sunt dezechilibrate pentru că noi înșine nu suntem în echilibru. Nu putem fi numai lumină, și nu suntem numai lumină nici când ieșim din dualitate, pentru că însăși Creatorul nostru este și lumină și întuneric.

Suntem exact așa cum Creatorul ne-a dorit să fim, mai trebuie doar ca noi înșine să înțelegem și să acceptăm acest lucru. Iar atunci când o facem, ne-am eliberat de ceea ce nu suntem, dar am fost făcuți să credem că am fi. Abia atunci ne descoperim adevărata noastră putere de care se tem cei care ne-au ascuns-o și ne-au furat-o.

Ceea ce este important să știm, și să recunoaștem ca parte a procesului de acceptare a întunericului, este că noi înșine am ales această experiență, chiar dacă motivul pentru care am făcut-o a fost diferit pentru fiecare dintre noi. Purtam în noi  întunericul și înainte de a veni în dualitate, doar că nu sub forma în care o facem aici.

Și îl vom purta și după ce vom ieși din dualitate, dar sub o formă mult diferită chiar și de cea inițială. De ce? Pentru că ne vom iubi propriul întuneric, vom fi înțeles că noi înșine suntem un Univers în sine, un Univers al cărui Creator suntem și de echilibrul căruia suntem răspunzători, pentru că nimic nu există în afara noastră, TOTUL există în interiorul nostru, și aici nu mă refer la corpul uman limitat, ci la Ființa noastră adevărată.

Dar, așa cum bine se spune, indiferent care este întrebarea, răspunsul este întotdeauna, IUBIREA!

Namaste!

Monica Poka