Lumea Mea există pentru că Eu exist

Din ciclul De ale mele

Acestea sunt cuvintele cu care m-am trezit în minte în prima dimineață după ce m-am întors din călătoria în Japonia: ”Lumea MEA există pentru că EU exist”. Și așa este, lumea MEA se naște o dată cu mine și moare odată cu mine; și așa este pentru fiecare dintre noi. Sunt puțini încă cei care înțeleg și acceptă faptul că fiecare dintre noi trăiește în propria sa lume indiferent unde s-ar afla pe Pământ.

Japonia m-a uimit, din perspectiva turistului privită, cu rigiditatea ei, cu rigurozitatea ei, cu robotizarea ei, dar fără de care în acest moment nu știu dacă ar putea să existe, să facă față la densitatea populației pe care o are. Din toate punctele de vedere, vreau să spun.

Dacă citind versurile lui Eminescu ”câtă frunză, câtă iarbă” îți poți face, mental, o imagine a unui puhoi de oameni, pe străzile din Japonia ai mai mult decât o imaginare mentală, poți vedea cu ochii tăi ce înseamnă ”câtă frunză, câtă iarbă” și este o imagine șocantă. Vreau să spun că a fost o imagine șocantă pentru noi.

Și această lume funcționează, ca ceasul aș putea spune. O curățenie neverosimilă pentru noi, să nu vezi coșuri de gunoi pentru că nu sunt necesare, să nu vezi nimic, nimic aruncat pe jos, nici măcar un chiștoc de țigară. Să te duci la o toaletă inimaginabil de curată pentru că fiecare japonez care folosește toaleta o spală, efectiv o spală înainte de a ieși pentru a o lăsa curată pentru următoarea persoană care o va folosi.

Da, poveștile cu așteptatul la rând să intre la masă sau să urce în autobuz sunt adevărate pentru că fiecare japonez știe că nu va rămâne nemâncat și nici nu va întârzia la serviciu sau unde merge pentru că mâncare este și mijloacele de transport circulă atât de des și de bine încât nu va întârzia. Acesta este modul în care ei au eliminat stresul cu aceste două mari probleme pentru noi, de exemplu.

Nu vezi străzi supraaglomerate cu autoturisme, în orașe nu există decât câte o singură bandă pe fiecare direcție de mers, nu vezi depășiri nervoase, claxoane apăsate la maxim, nu-ți ia nimeni fața, ci exact contrariul la toate: sunt de o curtoazie enervantă pentru europeanul grăbit să ajungă din punctul A în punctul B. Au trenuri și metrouri care circulă la fiecare 10 minute în orele de vârf.

Modul în care eu i-am perceput a fost de roboței pentru că părea că în majoritatea acelor corpuri care circulau pe stradă, mâncau la restaurant, nu locuia nimeni. Excepție a făcut ghida pe care am avut-o în ultimele zile ale călătoriei și care ne-a făcut această călătorie mai frumoasă. A fost singura persoană pe care am întâlnit-o și care a manifestat emoții, emoții sincere și necenzurate.

Ce m-a impresionat în mod deosebit a fost Muntele Fuji care străjuiește aceste insule ca un gardian cu vârful înzăpezit în nori și care nu este disponibil vizitării decât două luni pe an datorită condițiilor climatice. Dar, prin grația lui Amaterasu, Zeița Soarelui, ne-am putut bucura de câteva ore în care i-am putut admira de la distanță maiestuozitatea.

Conectarea cu aceste două energii, mi-a confirmat ceea ce simțisem până în acel moment în ceea ce-i privește pe japonezi: emoționalul lor este foarte slab dezvoltat, inexistent aproape, ceea ce justifică, din punctul meu de vedere, atrocitățile din cel de-al doilea război mondial, și nu numai, pentru care sunt renumiți. Nu am simțit empatie la acești oameni, grija pentru ceilalți ține de educație la ei, nu provine din ceea ce noi numim ”grija pentru alții” și care presupune un anumit nivel de dezvoltare spirituală.

Un lucru este sigur, provin dintr-o Sursă în care mentalul conduce, masculinul este la putere și acum a sosit și pentru ei momentul integrării femininului, de echilibrarea lor nu cred că poate fi încă vorba, lucru care poate fi foarte bine observat la tineri, mai ales la băieți, în modul în care se îmbracă – mai colorat decât tradiționalul alb-negru – cel puțin în timpul în care nu sunt la serviciu.

Este o țară care s-a deschis doar de 5 ani turismului și sunt oarecum copleșiți de acest lucru, mai ales că nu este nevoie de viză (încă) pentru a vizita Japonia. Există tendințe amestecate de a copia marile metropole, mai ales în Tokyo, care pare fascinat de ceea a fost Parisul cândva, copiind – în felul lor – Turnul Eiffel, Champs Elysees, marile magazine de modă, bistrourile, dar toate, desigur, într-un stil japonez ciudat pentru noi.

După părerea mea, Japonia este o țară a cărui popor a ajuns în punctul renașterii/reinventării sale, un popor care stă în fața unui salt extrem de important de la masculinul exagerat la recunoașterea și acceptarea laturii sale feminine pe care să o integreze, treptat, și apoi să o aducă în echilibru cu latura sa masculină. Simt că vor avea multă treabă de făcut, dar și că tinerii sunt cei care vor schimba regulile jocului și la ei.

M-a bucurat foarte mult să experimentez, chiar și doar ca privitor/participant, o Cale prin care unii dintre ei își caută și își găsesc calea spirituală, calea prin care-și găsesc echilibrul sau de evadare din cotidianul terestru: Ceremonia Ceaiului. Mai sunt, desigur, multe alte căi, dar aceasta este cea pe care am experimentat-o eu în mod direct.

Fiecare popor, civilizație, oricât de mare sau de mică, își are propriile sale ritualuri, ceremonii prin care ființa exterioară este adusă în armonie cu cea interioară. Deși unele sunt greu de privit din acest unghi, iar manifestările pot fi atât de diferite încât numai la ritualuri sau ceremonii sacre nu te duce gândul, ceea ce le face să fie așa este rezultatul, finalitatea la care ajungi prin urmarea lor.

Ghida pe care am avut-o în Kyoto și Osaka, o femeie extraordinară cu un echilibru interior și un emoțional remarcant pentru locul și timpul în care trăiește, și care m-a dus cu gândul și imaginația la vechile și renumitele geiko, a fost cea care ne-a adus mai aproape de suflet această lume străină nouă, europenilor.

Ea este cea care ne-a dezvăluit, parțial, desigur, ne-a vorbit despre ce reprezintă pentru ei ceremonia ceaiului și cum, pentru a deveni maestră/maestru în arta servirii ceaiului, este nevoie de ani și ani de practică în care scopul final nu este altul decât a fi în acum, de a-ți goli mintea de orice gânduri și de a onora momentul, de a fi prezent cu toată ființa ta, la toate nivelele, în acel ritual.

Pentru mine a fost ușor să recunosc această cale a lor de a-și aduce în aliniere toate câmpurile energetice la toate nivelele pentru a fi prezenți cu tot și toate în fiecare acum unic. Nu sunt doar gesturi bine studiate și exersate, este o cale de a atinge unitatea și unimea cu tot și toate, de a intra în comuniune în primul rând cu propriul Sine, cu Universul și cu Creatorul.

Mulți japonezi, după cum ne-a spus Kimyo, studiază ani și ani de zile această artă a servirii ceaiului precum și arta Ikebana, a aranjamentelor florale. Este modul lor de a medita, de a contempla, de a-și spiritualiza ființa. Fiecare cale spre Sine, spre Creator este unică și valoroasă atunci când te duce acolo unde dorești să ajungi: în primul și în primul rând la unificarea cu propriul tău Sine Mai Înalt și apoi mai departe.

În această călătorie am putut vedea cel mai bine rezultatul unui marketing bine făcut: să știi să vinzi. Acum, acest punct de vedere vine din partea cuiva care știe ce înseamnă cireși înfloriți, ce înseamnă o peșteră, ce înseamnă un lac și are termen de comparație, în timp ce pentru ei s-ar putea să fie chiar foarte valoros și unic în condițiile în care suprafețele nelocuite sunt din ce în ce mai reduse.

Ce vreau să spun este că cireșii înfloriți nu sunt nici măcar cireși, sunt copaci ornamentali care înfloresc ca toți copacii primăvara și nu rodesc fructe; sunt pur și simplu ornamentali și nu toți sunt cireși. Sakura, după cum ni s-a spus, sunt numiți toți copacii înfloriți. Într-o țară în care vegetația este în mare parte absentă, înflorirea cireșilor poate reprezenta o sărbătoare și un motiv de sărbătoare.

Fiind puternic mediatizată și susținută cu fotografii pe măsură, dorința de a participa la acest moment al renașterii naturii într-un mod atât de spectaculos, duce la crearea unor așteptări, a unor imaginații personale, dar care sunt cam spulberate de ceea ce vezi la fața locului. Și, repet din nou, asta este experiența mea și nu este obligatoriu să fie valabilă pentru alții.

În orice caz, m-a cuprins o tristețe profundă gândindu-mă la România, la pomii noștri înfloriți care sunt de o mie de ori mai frumoși, și care mai dau și fructe pe deasupra, la peșterile noastre, la lacurile noastre, la munții noștri, la marea noastră, la delta noastră, la tot ceea ce natura României ne oferă și care dacă ar fi cu cap promovate și gestionate ar face din țara asta o bijuterie a acestei planete. România este o bijuterie a acestei planete, mai trebuie să fie așa și în sufletele, în inimile și în mințile noastre.  

În încheiere, ca să închid cercul J, cu fiecare suflet care se naște pe Pământ, se naște o nouă lume și asta înseamnă evoluție, cu fiecare suflet care moare, moare o lume și asta se numește tot evoluție pentru că lasă loc noului să se manifeste. În definitiv și la urma urmei, procesul renașterii sau reîntrupării nici nu este atât de rău precum ni se pare, partea proastă este că el a fost îndepărtat de la scopul lui inițial: posibilitatea de a experimenta cât mai multe pe Pământ, din perspective diferite, în momente evolutive diferite.

O zi minunată, plină de bucurie și de o fericită anticipare vă doresc tuturor!

Munay,

Monica Poka