Căderile și modul în care le percepem

Din ciclul De ale mele

Un lucru despre care oamenii evită, în general, să vorbească sunt căderile. Mai ales despre căderile în vibrație pe care le consideră drept un regres în timp ce ele sunt, de fapt, un progres. Noi, oamenii, avem tendința de a închide ochii sau de a ne întoarce privirea de la lucrurile pe care nu vrem să le acceptăm ca făcând parte din viața noastră. Ceea ce considerăm neplăcut vrem să ștergem cu buretele, să ”măturăm sub covor”, să fugim de acel ”rău, neplăcut, dureros,....” perceput dintr-o perspectivă duală.

Ei, în asemenea situații, Sinele nostru ne taie ”elanul” uitării, omisiunii, respingerii sau neacceptării. Și ne face cadou câte o cădere pentru a ne oferi șansa privirii situației/situațiilor prin care am trecut și dintr-o altă perspectivă, perspectiva inimii nu numai a minții umane și a tiparelor de gândire/interpretare pe care le avem.

Din nefericire însă, noi am fost învățați că o cădere este în mod cert cauzată de ceva ce am făcut greșit, că musai n-am făcut bine ceva, n-am făcut destul, n-am respectat cine mai știe ce reguli sau că am regresat dintr-unul sau mai multe puncte de vedere. Ca adulți mari și tari ce am devenit, uităm că atunci când am învățat să umblăm, am căzut de mai multe ori decât am pășit. Căderea este naturală și face parte din procesul de evoluție.

În momentul în care acceptăm acest adevăr, atunci când simțim o cădere, vom privi în primul rând în noi să vedem ce perspectivă am omis, unde nu am văzut lecția, învățămintele sau chiar realizările. Da, sună ciudat, dar chiar și o realizare poate fi motiv de cădere. De ce? Pentru că adeseori după o mare realizare intervine neîncrederea. ”Oare eu am făcut asta? Mai pot repeta performanța? Dacă nu mai pot, ce se întâmplă?” etc.

Motive pentru o cădere sunt din belșug, dar nu are importanță să enumerăm motivele căderii. Fiecare dintre noi simte când se află într-o stare de impas, blocaj, cădere, acesta este și motivul pentru care apar stările prevestitoare lor. Dacă te cunoști suficient de bine, le vei recunoaște imediat și vei putea revizui situația și motivele care le-au făcut să apară fără să mai ajungi efectiv în starea percepută drept cădere sau blocaj.

Să zicem că nu ai recunoscut semnele și ai intrat din plin într-o astfel de stare. Cel mai important este să o recunoști, să o accepți și să nu o negi. Prin negare fugi de ea, fugind de ea îi dai putere și pare că tu fugi de ea și ea după tine. Și asta se și întâmplă. Până nu o privești în ochi, nu primești și înțelegi mesajul, vei întări și multiplica singur acele situații care au fost generate spre binele tău de fapt.

Dacă nu ești sincer cu tine însuți, de o sinceritate dureroasă chiar, dacă te minți singur spunându-ți că lucrurile sunt în ordine și ceilalți sunt de vină, vei sta mult și bine în acea iluzie. Uiți că TU te afli în acea stare, nu EI. Și că TU ești singurul care poate și este necesar să iasă din ea, nu alții. Dacă stai să-ți bibilești durerea și ideea că ”nimeni nu te înțelege”, lucru perfect adevărat de altfel, nu faci altceva decât să prelungești inutil o stare normală de altfel.

Ai o cădere? Ok, înseamnă că a sosit un moment de bilanț, de retrospectivă, de a vedea ce nu-ți mai folosește și ai de depășit. Faci inventarul situației care a generat căderea, iei din ea ceea ce-ți folosește și restul lași în urmă în mod conștient și mergi mai departe. Nu este o catastrofă și nici nu se prăbușește cerul peste tine. Soarele tot așa răsare, anotimpurile tot așa se perindă fie că tu stai în plapuma aparent caldă a victimizării tale sau nu. Diferența este că atunci când stai învelit în acea plăpumioară nu mai vezi nici Soarele, nici scurgerea anotimpurilor și până și bucuria te ocolește.

Mulți care se află în această stare parcă coabitează cu căderea lor, o arată, o strigă ca să se asigure că este văzută/auzită de toți. Comportamentul lor se schimbă, de parcă toată lumea ar trebui să ia parte la ”drama” lor. Și pentru că mulți nu știu cum să se comporte cu un semen de-al lor aflat într-o asemenea situație, încep să-l ocolească pentru că vorba aia ”Le am eu pe ale mele, ce-mi mai trebuie și ale altuia?” Și astfel, nu numai că nu atragi atenția după care tânjești, pentru că tu te percepi ”bolnav”, ci îi îndepărtezi și pe ceilalți. Iar starea de cădere, blocaj și de ”Pe mine nu mă înțelege nimeni” se adâncește. Întrebarea este ”Dar TU, TU te înțelegi pe TINE însuți?” Nu cred. Pentru că atunci ai căuta în singurul loc în care se află răspunsul: ÎN TINE!

Amintiți-vă cum făceam când eram copii. Eu cel puțin, am fost o năzdrăvană, ca să fiu indulgentă cu mine, și de atâtea ori am avut genunchii juliți și alte și alte urme ale năzdrăvăniei mele, de o disperam pe mama și nici nu le mai țineam numărul. Mă ridicam și valea la joacă mai departe. Oare de ce uităm acele experiențe care ne-au învățat cum să tratăm căderile? Pentru că am crescut și credem că cele emoționale sunt altfel? Nu, nu sunt. Totul este numai în mintea noastră.

Hopa sus și mai departe. Dacă într-o oală, avem o supă care s-a stricat, putem găti în acea oală o altă supă fără să o aruncăm mai întâi pe cea stricată? Mie nu mi-a reușit încă. Dar cred că nici vouă.

O zi minunată vă doresc!

Namaste!

Monica Poka