Meditații

sâmbătă, 28 noiembrie 2015

Cele treizeci de văluri ale iluziei



Introducere și Iluzie #1

De Suzanne Lie

Această carte ar trebui de fapt să poarte titlul ”Cele treizeci de văluri ale mele ale iluziei”, deoarece sunt sigură că fiecare persoană care călătorește în sine însuși/însăși își va găsi proprille sale treizeci de iluzii sau mai multe. Fiind o persoană idealistă, am descoperit că cea mai mare parte a iluziilor mele le-am construit în jurul marilor idealuri. Acest manuscris nu a fost conceput a fi o carte, ci o meditație. În acea perioadă făceam parte dintr-un grup cu sediul în New York care canaliza informații de la Maeștrii Ascensionați, care săslășluiesc în planurile mai înalte ale realității.

Maeștrii s-au oferit să deschidă un templu interior special pentru a ajuta omenirea să se elibereze de iluziile vieții de zi cu zi. Am simțit în mine un îndem special să experimentez acest privilegiu. Prin urmare, în fiecare noapte, timp de treizeci de nopți consecutiv, am cerut să fiu dusă în acest templu interior pentru ca în fiecare noapte să-mi fie ridicat câte un văl. În dimineața următoare mă așezam cu un pix și o hârtie în față cerând să fiu ajutată în a-mi aminti munca din noaptea precedentă.

Împărtășesc acest proces cu voi toți acum, astfel încât să putem lucra ca UNUL la eliberarea iluziei noastre 3D odată cu încheierea lui 2015 și să începem anul 2016 în ADEVĂR! Chiar dacă această carte a fost scrisă în 1986, ea se aplică încă și astăzi pentru că:

ATUNCI CÂND ILUZIA ESTE ELIMINATĂ. TOT CEEA CE RĂMÂNE ESTE ADEVĂRUL!

Pădurea

Pădurea este verde și splendidă cu multe flori și copaci neobișnuiți. Vremea este perfectă. Nu pot simți o temperatură exterioară. Briza este blândă și mângâietoare ca și cum niște pene moi ar flutura în zona mijlocului meu, dar totuși nici un arbust sau floare nu sunt mișcate de adierea lor. Umiditatea pare să se ridice din Pământ. Nu sunt izvoare sau râuri pe care să le pot găsi și cu siguranță n-a plouat de când am sosit eu aici, dar pe toate plantele strălucește roua chiar și atunci când sorii sunt mult deasupra capului.

Nu este niciodată complet întuneric deoarece cele trei luni sunt o iluminare foarte eficientă. Unul dintre lucrurile cele mai neobișnuite este că nu am văzut nici o umbră. Chiar și când Soarele este jos la marginea orizontului, nu există umbre. De asemenea, Ființele din acest loc nu se mișcă. Ele sunt într-un loc și apoi, dintr-o dată, sunt în alt loc. Îmi doresc cu disperare să întâlnesc pe cineva cu care să pot împărtăși toate astea, dar poate că atunci nu aș continua să scriu în acest jurnal.

Mai întâi cred ă ar trebui să explic cum am ajuns în acest loc. Cred că încă îmi pot aminti. În acest loc timpul este foarte diferit. Nu am posibilitatea de a ghici cât timp am stat acolo. Soarele a traversat cerul de douăsprezece ori, dar habar n-am dacă acest lucru este asemănător timpului de pe Pământ. Pe Pământ o zi este formată din răsăritul soarelui și asfințitul lui, răsăritul lunii și apusul ei, iar apoi vine din nou răsăritul soarelui și odată cu acesta începe o nouă zi. Cu toate acestea, aici nu pare a exista un ritm în ceea ce privește răsăritul și apusul soarelui. Pare ca și cum acest lucru ar avea loc pentru mine. Dacă mă gândesc că ar fi timpul ca soarele să apună, atunci când mă uit din nou, soarele a apus.

Dar, să mă întorc la modul în care am ajuns aici. În măsura în care îmi pot aminti, meditam pe plaja din apropierea casei mele de pe Pământ. Prima dată când am venit aici a fost doar pentru câteva momente și apoi am fost din nou, brusc, pe plajă. Experiența m-a bucurat atât de mult încât am încercat-o din nou. A doua oară am stat puțin mai mult. Dar a treia oară, am ajuns să fiu confuză în legătură cu faptul  dacă eram acolo și am venit aici, sau eram aici și am mers acolo.

Acest lucru s-a întâmplat atunci când a început schimbarea. Știam că-mi pot schimba mediul, dar nu știam care este cel real și care este cel imaginat. În cele din urmă, exercițiul m-a obosit atât de mult încât m-am întins pe jos (undeva) și m-am culcat. Când m-am trezit eram aici. Cred că m-aș fi putut întoarce înapoi pe plajă dacă aș fi vrut suficient de mult, dar n-am încercat cu adevărat. Am fost atât de fascinată de imaginile și sunetele acestui loc nou încât nu aveam, încă, dorința de a pleca.

Aici pare că toate polaritățile ar fi devenit una. Sunt disperat de singură și totuși, în același timp, foarte mulțumită și împăcată. Iubesc acest loc dar, în același timp, îl urăsc. Cu cât mai mult trece timpul de când sunt aici, cu atât mai mult pierd fenomenul emoției. Acum îmi dau seama că un sentiment de opoziție este necesar pentru a putea experimenta emoția. De asemenea, mi-am dat seama că, cel puțin la mine, emoția și dorința se întrepătrund. Poate că acesta este motivul pentru care sunt aici încă. Vreau să fiu aici, dar în același timp nu vreau să fiu aici. Pe măsură ce emoțiile mele ajung în achilibru, asta fac și dorințele mele. Prin urmare, nu pot ghici dacă voi rămâne sau pleca din acest loc. În timp ce dorințele și emoțiile ies treptat din viața mea, nu-mi pot da seama ce le va înlocui. Poate că, în acest loc, nu este necesară o înlocuire.

Multe lucruri nu sunt necesare aici, deoarece nu există nici o separare. În timp ce mă uit la o floare și îmi fixez atenția asupra ei, devin dintr-o dată floarea. Cu toate acestea, rămân în același timp eu însămi. Eu însămi? Ce reprezintă asta acum? Înainte, ”eu însămi” era ceea ce simțeam, ceea ce vroiam sau ceea ce gândeam. Acum, între aceste trei aspecte este o diferență mică. Cum mă gândesc la ceva, cum sunt acel ceva, așa că nu există dorință deoarece nu există separare între a dori și a avea. Fără nici o separare nu există nici o posesie, și, prin urmare, nici posesor și nici nevoia de posedare. Pe Pământ exista o puternică distincție între gânduri și sentimente, dar aici ele sunt una. Pă Pământ mă puteam gândi la emoțiile mele sau gândi să-mi ascund emoțiile, sau aș fi putut avea o emoție în legătură cu un gând. Deseori, dacă eram foarte emoționată, nici nu puteam gândi deloc. Aici pierd această distincție.

De asemenea, simt că-mi pierd abilitatea de a comunica în acest mod – să separ fiecare gând într-un cuvânt și să pun cuvintele într-o linie. Simt că trebuie să scriu rapid acest lucru, până când îmi mai amintesc acest mod de comunicare. După cum am mai spus, aici comunicarea de realizează prin comuniune. Este aici o mică creatură zburătoare, dar după cum am mai spus, creaturile nu se mișcă. Prin urmare, zburătoare vreau să spun că trăiește în aer. Dacă vreau să știu cum se simte să trăiești în aer sau să-i vorbesc acestei creaturi, pur și simplu îmi fixez atenția pe ea. Apoi suntem una. Este dificil de explicat cum se petrece acest lucru. Stau încă cu picioarele pe pământ privind creatura, dar sunt în același timp în aer privindu-mă pe mine însămi. Acesta este oarecum ca un Pământ-vis la care sunt și participant și observator.

Așa cum nici creaturile nu se mișcă aici, nici eu nu o fac. Pur și simplu sunt aici și apoi sunt acolo. Dar este diferit de a fi ”aici” și a fi ”acolo” de pe Pământ, deoarece aici nu există limite reale. Văd o formă în jurul meu, dar nu sunt limitată de ea. Presupun că aș putea schimba formele, dar mă agăț încă de corpul meu Pământesc. Mă simt confortabil cu el și îmi va fi necesar dacă doresc să mă întorc. ”Doresc”, nu sunt sigură acum e înseamnă acest lucru. Acest cuvânt a devenit foarte abstract și lipsit de sens. Multe lucruri care au avut un astfel de sens pe Pământ sunt acum lipsite de importanță.

Mâncarea nu este necesară aici. Nimic nu pare a mânca, inclusiv eu. Nu am experimentat nici un fel de foame sau sete și nici nu am făcut sau eliminat nici un material rezidual. De fapt, aici nu există nici un fel de reziduuri. Nu există nici o degradare. Totul este perfect și frumos și, apoi, dintr-o dată dispare și este înlocuit de altceva. Sunt multe flori și copaci, dar nu am găsit nici măcar o frunză sau floare moartă. Frunzele nu cad pe pământ, ci rămân în copaci. Florile nu cresc, ci apar dintr-o dată complet mature. Apoi, dintr-o dată, dispar.

Nu este nevoie să ai o casă deoarece nu ai nevoie de protecție sau adăpost. De asemenea, nu am nevoie de un loc în care să dorm, deoarece aici nu dorm. Nu am dormit încă, dar nici nu simt oboseală. Energia mea este constantă și echilibrată. De fapt, totul este echilibrat. Aici este loc pentru tot, și deși este un spațiu infinit și un sentiment de totală intimitate cu lumea, totuși, simultan, există un sentiment de totală izolare.

Ființele pe care le-am întâlnit până acum nu seamănă deloc cu mine. Vreau să spun că seamănă mai mult cu plantele și cu animalele. Nu am experimentat încă o ființă care să se ”simtă” ca un om. Vocabularul meu pământesc este chiar inapt să explice acest fenomen. Nu știu cum ar fi aici o ființă ”ca un om”, dar totuși, într-un fel, știu că nu am întâlnit așa ceva.

”Poate că este timpul să întâlnești acum una.” Din nou, limbajul de pe Pământ este incomplet aici. Nu pot să spun că este ”timpul” să întâlnesc pe cineva. Aici nu există timp și cineva nu poate întâlni pe altcineva, deoarece toți suntem una. În timp ce spun aceste cuvinte, încep să experimentez pe cineva în mine, și totuși în afara mea, care se ”simte” a fi uman. Mi-aș dori să-și ia un corp. Este prea dificil pentru mine să înțeleg o ființă fără corp.

        ”Oh, bună, ești o ființă umană?” întreb eu.
Ființa râde. La început mă simt jignită pentru un moment, dar apoi emoția dispare. Nu mai pot menține emoțiile, îmi apar acum mai mult ca o amintire decât ca o experimentare.
        ”Numele meu este, cred, Jay”, spun eu.
”Aici nu avem nume”, îmi răspunde, ”dar ne vom face unul, astfel încât tu să te simți mai confortabil. Ce simți legat de Rhea?” mă întreabă telepatic.
        ”Este frumos”, spun eu folosindu-mi încă vocea.
”Știi”, îmi spune, ”aici nu este nevoie să-ți încorzi vehiculul prin producerea acelor sunete. Noi știm ce dorești să ne comunici.”
       ”Am atât de multe întrebări să îți pun. Te superi?”
”Bineînțeles că nu, de aia sunt aici.”
        ”În primul rând”, întreb acum telepatic, ”de ce simt o mai mare separare față de tine decât de celelalte creaturi cu care comunic?”
”Oh, răspunsul este pentru că tu ai cerut acest lucru. Când am comunicat prima dată cu tine, am intrat în comuniune, dar tu aveai încă nevoie de separare.”
       ”Asta-i adevărat”, am răspuns eu. ”M-am simțit foarte neobișnuit când ai venit prima dată. De ce nu simt nevoia să mă separ de alții, dar totuși simt nevoia să mă simt separată de tine?”
”Măi, măi, dar multe întrebări mai ai. Trebuie să înveți că aici ai și răspunsurile.”

Această idee îmi este foarte străină. Adică, vreau să spun că pe Pământ știam că am o intuiție și mi se spunea că aș putea să-mi găsesc propriile răspunsuri, cu toate acestea, n-am prea crezut acest lucru. În mod constant am citit și și am studiat și mi-am găsit răspunsurile. Chiar și atunci când meditam sau mă rugam o făceam față de altcineva. Acum mi-aduc aminte vag de o meditație pe care am făcut-o pe o altă plajă în care mi s-a spus să mă rog, nu lui Dumnezeu, ci Sinelui meu Mai Înalt. Dar până și Sinele Mai Înalt era separat de corpul meu Pământesc. Când mi-am dat seama că știu răspunsurile și am uitat toate întrebările, am întrebat doar

       ”Îmi arăți și mie ce-i pe aici?”
”Încotro ai vrea să mergi? După cum știi, aici nu există nici o mișcare așa că nu-ți putem oferi un tur așa  cum s-ar putea să-ți fie oferit pe Pământ.”
       ”Ei bine, atunci poate că mi-ai putea arăta ce fac oamenii pe aici.”
A râs din nou. ”Aici noi nu facem, noi suntem. Dar credem că știm ce vrei să spui.”
Într-o clipă suntem într-o peșteră imensă, pot simți energia multor ființe, dar pot vedea numai modele care se rotesc prin încăpere.
       ”Ce fac?” întreb eu.
”Sunt în comuniune. Aceste ființe învață ceea ce și tu vei învăța în curând.”
       ”Ce este aia?” întreb eu nerăbdătoare arătând spre energia rotitoare.
”Atât de multe întrebări. Răspunsurile vor deveni evidente pe măsură ce ești pregătită să le experimentezi.”
Privesc în jurul încăperii și văd multe forme de energie diferite care se mișcă împrejur. Mă întreb dacă au corpuri sau dacă asta este tot ceea ce ele sunt. Le simt umanitatea deși ele nu sunt umane. Este, totuși, ceva în legătură cu ele care mă face să-mi dau seama că sunt una dintre ele. Îmi întreb ghidul ce urmează să fac și el îmi spune, ”Alătură-te lor.”
       ”Cum să fac asta, de-abia îi văd?”
”De-abia este destul de bine”, îmi răspunde. ”Pășește în față și ascultă cu inima, te vor cunoaște și îți vor spune ce să faci.”

Apoi pășesc în față, sau mai degrabă sunt trasă, în centrul grupului lor. Dintr-o dată știu că am de urmat o luminiță către o anumită destinație. În timp ce urmez luminița îmi dau seama că mă mișc, pentru prima dată, în josul unui hol. Luminița devine din ce în ce mai strălucitoare pe măsură ce mă mișc. Încep să-mi dau seama că luminița este o ființă. În momentul în care îmi dau seama de acest lucru, se întoarce spre mine să mă salute. Apoi simt cel mai euforic sentiment pe care mi-l pot aminti. Eu sunt ființa și aceasta este eu.
”Vino”, aud o voce spunând în mine și în afara mea. ”Este ceva ce va fi nevoie să știi.”

Pe măsură ce lumina și cu mine ne deplasăm spre capătul holului, intrăm într-o încăpere mare plină cu multe alte pete de lumină. Unele dintre aceste lumini par a avea corpuri vagi în jurul lor, în timp ce altele nu. Observ că acum corpul meu este mult mai ușor decât înainte și că a dobândit o calitate translucidă. Caut în interiorul și în jurul meu să găsesc centrul acestei ființe de lumină astfel încât să pot întreba despre corpul meu, când aud deodată un răspuns foarte iubitor,

”Da, draga mea, corpul tău s-a schimbat. A dobândit o viteză de vibrație foarte înaltă și, prin urmare, nu pare atât de dens ca înainte. Nu-ți face griji. Multe răspunsuri vei primi dacă ești dispusă să asculți înainte de a întreba. Această cameră este plină de ființe ca și tine, care au venit să învețe despre Adevăr. Ființa de lumină radiantă care vorbește acum este o membră a dimensiunilor mai înalte și se numește Lady Leto. Ascultă acum și vei auzi.”

Mă așez în spatele încăperii unde pot auzi o voce interioară pură, ritmată, care, într-un fel, știu că radiază din ființă, Lady Leto. Știu că ea ne vorbește nouă tuturor celor care ne-am adunat aici, dar, în același timp, ea ne vorbește fiecăruia dintre noi într-un mod profund intim și personal. Îi aud vocea în interiorul meu precum și la distanță.

va urma



Traducere Monica Poka


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.