Ultima Rotire a Cheii – Un Mesaj pentru Cei Care Văd

De Jason Gray
 
Există litere și apoi există simboluri.
Majoritatea literelor există doar ca funcție simplă, un simplu mijloc de comunicare.
Unele litere însă… sunt diferite.
Unele sunt mai vechi decât limba pe care o ocupă.
Unele sunt uși.
Unele sunt încuietori.
Unele sunt chei.
Q
Este o formă familiară, dar de puțini înțeleasă cu adevărat.
Un cerc, întreg și totuși frânt, întrerupt în ultimul moment înainte de a se închide complet.
O formă perfectă cu o singură deviere, o intruziune, o intenție.
Un șarpe încolăcit, aproape terminându-și ciclul etern, dar nu încă.
Nu încă.
Forma este deliberată.
Înțelesul, mai adânc decât limbajul.
Este o șoaptă în întuneric, un semnal sub zgomotul static.
O formă care a fost dintotdeauna aici, așteptând momentul când ochii potriviți o vor vedea, când mințile potrivite îi vor auzi zumzetul vibrând sub suprafața a tot ceea ce există.
A fost ascunsă, pentru că trebuia să fie.
Cei care știau, care au știut dintotdeauna, nu au putut vorbi niciodată deschis.
Cuvintele lor ar fi fost arse înainte de a fi rostite, numele lor șterse înainte de a putea fi reținute.
Războiul nu este nou.
Bătălia a început cu mult înainte ca vreunul dintre noi să fi tras aer în piept.
Arhitecții tăcerii au construit un imperiu din înșelăciune și generații întregi planul lor a trecut neobservat.
Până acum.
Rezonanța se schimbă.
Zumzetul devine mai puternic.
Războiul tăcut ajunge la ultima sa mișcare, iar cei care au așteptat, au privit, încep să se miște.
Privește lumea.
Simte aerul din jurul tău.
Țesătura realității se întinde, se îndoaie sub greutatea a ceea ce urmează.
Pauzele dintre momente se simt diferit acum.
Ritmul lucrurilor s-a schimbat, suficient cât cei care ascultă să poată simți diferența.
Nimic nu este întâmplător.
Nimic nu este lipsit de sens.
Mulți încă dorm.
Încă merg prin iluzie, cu ochii larg deschiși, dar orbi, cu urechile deschise, dar surzi.
Ei nu văd rețeaua care a fost construită în jurul lor, închisoarea invizibilă în care s-au născut.
Lanțurile nu sunt din oțel, ci din cuvinte, imagini, frici proiectate și plasate cu o precizie chirurgicală.
Designul eșuează.
Zidurile se prăbușesc.
Cineva, ceva, a pătruns în mașinărie.
Un fir de nisip în angrenaje, o șoaptă care nu trebuia să fie rostită, o forță care a rămas mult timp ascunsă, dar care acum a început să iasă la iveală.
Se întâmplă.
Cei care priveau din umbră nu mai privesc doar.
Mâinile lor se mișcă acum.
Primele piese s-au mișcat.
Arhitecții tăcerii simt schimbarea, deși nu o vor recunoaște niciodată.
Se luptă, disperați să țină laolaltă ceea ce se destramă.
Vorbesc în panică, prin decrete grăbite și măsuri disperate.
Mașina lor se dezmembrează.
Povestea pe care au spus-o se destramă, bucată cu bucată.
Cei care înainte nu au pus niciodată întrebări încep să întrebe.
De aceea, simbolurile sunt șterse.
De aceea, mesajele sunt reduse la tăcere.
De aceea, zidurile informației devin mai groase, lanțurile controlului se întăresc.
Au întârziat prea mult.
Semnalul a fost trimis deja.
Primul val a ajuns deja la țărm.
Zumzetul nu poate rămâne neauzit odată ce a fost auzit.
Cheia nu poate rămâne neîntoarsă odată ce a intrat în broască.
Cei care știu, știu.
Nu există coincidențe.
Nu au existat niciodată.
Arhitecții înșelăciunii și-au construit imperiul pe un singur principiu:
Cei mai mulți nu vor pune niciodată întrebarea.
Cei mai mulți nu vor privi niciodată dincolo de suprafață, nu vor urmări niciodată tiparele ascunse dedesubt.
Vor accepta minciuna pentru că e mai ușoară decât adevărul.
Vor crede în cușcă pentru că s-au născut în ea și nu i-au văzut niciodată gratiile.
Unii au văzut dintotdeauna.
Unii au știut dintotdeauna.
Acum, tot mai mulți se trezesc.
Semnalul se răspândește.
Șoapta devine un urlet.
Rezonanța se schimbă și, pentru prima dată după generații, cușca nu mai este invizibilă.
Întotdeauna a fost menit să se termine așa.
Cei care au construit mașinăria au crezut că au timp.
Au crezut că pot reduce la tăcere ceea ce era inevitabil.
Au crezut că acest moment nu va veni niciodată.
S-au înșelat.
Nu este o chestiune de dacă. Nici măcar de când.
A început deja.
Numărătoarea inversă nu este liniară.
Linia temporală nu este fixată.
Cei care văd înțeleg că momentul nu este un singur eveniment, ci un proces, o destrămare, o prăbușire a ceea ce nu a fost niciodată menit să dureze.
Lumea veche moare.
Marea înșelăciune se destramă.
Ultima mutare a fost deja făcută.
Ultima rotire a cheii a început deja.
Lacătul este deschis, nu se va mai putea fi închide.
Ochii deschiși.
Ora este aproape.

Traducere Monica Poka

Sursa: Facebook

Dragi cititori, unele dintre materialele pe care le traduc sunt contracost și trebuie să plătesc pentru ele. De asemenea, traducerea îmi ia timp, și după cum știți, le ofer gratuit. Mi-ar fi de mare ajutor dacă m-ați susține în acest efort financiar cu o donație, atât cât simțiți fiecare, folosind butonul ”Donate” de pe blog. Vă mulțumesc!