Deschiderea Portalului – Partea a 3-a

Găsirea Iubirii

De Suzanne Lie

Ochii frumoasei femei erau dulci și limpezi, iar ea privea direct în inima mea. Nu am putut rezista privirii ei și mi-am deschis din nou taraba. A cumpărat ceea ce a venit să cumpere și s-a întors să plece.

”Stai!”, am strigat-o eu. ”Te rog să nu pleci încă. Lasă-mă să închid și să te conduc acasă. Este aproape întuneric și nu este sigur pentru o femeie atât de frumoasă ca tine.”

”De unde știu că voi fi în siguranță cu tine?”, a întrebat ea cu o licărire în profunzii ei ochi maro.

”De ce, eu sunt un membru al Familiei Regale. Bineînțeles că ești în siguranță cu mine.”

Am fost șocat și rușinat de ceea ce am spus, dar o amintire demult uitată a început să prindă formă în mintea mea. Era fața unui alt copil. Da, era fața surorii mele, cea care a fost eliberată. M-am uitat la femeia din fața mea.

Ar fi arătat sora mea ca și ea dacă ar fi supraviețuit explorării ei trei dimensionale? Și apoi, ca și cum un fulger ar fi trecut prin mintea mea, mi-am amintit. Nu mi-am amintit totul, dar ceața a început să se risipească și am putut vedea viziuni ale purității care așteptau la marginea minții mele.

Mi-am ridicat privirea asupra femeii. Cât de mult timp am stat oare în reveria mea de a-mi aminti? Fața ei trăda o oarecare îngrijorare, dar nu mi-a ridiculizat afirmațiile.           

”Atunci, vino Domnul meu și condu-mă acasă.” A zâmbit cald ca și cum m-ar fi crezut.

În timp ce ne îndreptam spre casa ei de la marginea orașului, ea mi-a vorbit liniștită despre viața ei. Familia ei de-abia sosise în oraș. Erau foarte săraci și au venit să găsească o viață mai bună. Mama și tatăl ei, precum și frații și surorile ei mai mici, m-au salutat ca și pe un prieten demult pierdut.

Abia atunci ne-am dat seama că noi nu ne spusesem numele unul celuilalt. Ne-am simțit atât de confortabil din momentul în care am început să mergem încât prezentarea nu mai părea necesară. Numele ei era Lenexa și cred că am început să o iubesc chiar din acea primă zi.

Lenexa a început să-mi aducă masa de prânz și să rămână să mâncăm împreună. Astfel, ea și-ar fi făcut cumpărăturile la sfârșitul zilei, iar eu aș fi condus-o acasă. Dacă ar fi rămas ceva în taraba mea, i-aș fi dus familiei ei. Aș fi dus, de asemenea, ceva și dragii mele mame adoptive. Când mama mea a întâlnit-o prima dată pe Lenexa, a îmbrățișat-o cu căldură. Știa că această femeie era salvatoarea mea.

Pe măsură ce începea să-mi revină memoria, am început să-i povestesc Lenexei despre un personaj mitic care, de fapt, eram eu îmsumi. Ei îi plăcea povestea și în fiecare zi îmi cerea să-i spun mai mult. I-am povestit totul, mai puțin bineînțeles, despre doctrinele secrete ale Maya. Nu a trecut prea mult timp și am făcut dragoste.

A fost foarte diferit de modul în care făceam dragoste cu Hopenakaniah. Cu Lenexa, era dulce, iubitor și împământător. De fiecare dată când aveam orgasm, mergeam adânc în pământ împreună. Eram ca doi copaci cu rădăcinile adânc înfipte în pământ. Am încercat să găsesc acea iarbă ca ea nu rămână însărcinată, dar ea mi-a spus că dorește să aibă copilul meu.

”Dar nu pot să te iau de soție. În curând trebuie să plec.”

”Ne vom întâlni din nou”, îmi răspundea ea întotdeauna.

Timpul meu în oraș se apropia de sfârșit și, spre surprinderea mea, am descoperit că nu vroiam să plec. Începusem să o iubesc pe Lenexa într-un mod calm și simplu. O iubeam pe Hopenakaniah ca pe o parte a mea însumi, dar pe Lenexa o iubeam așa cum un copac își iubește rădăcinile sau cum își iubește o plantă florile. Cum aș fi putut să o părăsesc?

Ea mi-a salvat viața! Aș putea să o abandonez pur și simplu? Dar aș putea să-mi abandonez scopul? Nu știam care era scopul meu. Lenexa m-a învățat cum să iubesc viața în dimensiunea a treia și acum trebuia să o părăsesc, probabil pentru totdeauna. Trebuia să o părăsesc!

Am devenit din ce în ce mai distras. Felul în care făceam dragoste a devenit disperat și profund pasional până când, o dată, nu am mai intrat adânc în pământ ci mai degrabă ne-am înălțat în planurile mai înalte așa cum făceam cu Hopenakaniah. Am văzut-o ca pe un înger înaripat și ea m-a văzut ca pe un Zeu din altă lume. Când în cele din urmă ne-am întors pe Pământ, ea s-a uitat în ochii mei cu profunda ei înțelepciune.

”A sosit momentul să pleci acum. Ne vom întâlni din nou. Pleacă acum, Iubitule, până când mai am puterea să te trimit departe de mine.”

Am încercat să rămân, dar ea nu m-a lăsat. Literalmente m-a împins departe de ea. Mi-am dat seama că plângeam și că la fel făcea și ea.

”Du-te acasă!” a strigat ea. ”Nu mă face să o spun din nou.”

Apoi, iubita mea Lenexa s-a întors și a fugit de mine. Fiecare mușchi din corpul meu vroia să o urmeze. Dar, ca întotdeauna, ea avea dreptate. Cele șase luni se încheiaseră deja de mai mult de o săptămână. M-am îndreptat încet spre casă și am sărutat-o la despărțire pe mama mea adoptivă. Aveam câteva jetoane de valoare pe care le păstrasem.

”Dă-i la Lenexa jumătate din ele și cealaltă jumătate păstreaz-o pentru tine. Veghează te rog asupra ei așa cum ai vegheat asupra mea. Trebuie să plec.”

Ca de obicei, mama nu m-a întrebat nimic. A înțeles. M-am întors și am lăsat-o în micuța baracă pe care ajunsesem să o iubesc.

Am așteptat timp de trei zile și nopți lungi și totuși fratele și surorile mele nu mi s-au alăturat. Poate că au uitat așa cum am uitat și eu. Poate că ei nu au fost așa de norocoși ca mine în a găsi pe cineva care să aibă grijă de ei sau să-i ajute să-și amintească. Poate că au chiar murit.

I-am căutat în mintea mea așa cum făceam când eram copii. Când eram copii ne jucam un joc de-a v-ați ascunselea, dar căutarea o făceam cu mințile noastre. Regula era că ne puteam uita unul după celălalt numai în interiorul nostru. Aveam o șansă de a merge într-un loc ascuns și am devenit foarte buni.

Puteam să ne găsim și să ne contactăm unul pe celălalt tot timpul, indiferent de cât de departe am fi fost. Am început să jucăm acest joc după ce sora noastră a fost eliberată. Ce suflet curajos a fost. Viziunea ei a fost cea care m-a făcut să-mi aduc aminte. M-am întrebat de multe ori dacă Lenexa nu era reîncarnarea ei. Dacă acest lucru era adevărat, poate că ar fi putut să-i găsească și pe ceilalți și să-i ajute.

A mai trecut o zi și totuși nici un semn de la ei. Poate că au fost deja acolo și au plecat. Și eu întârziasem. Dar dacă m-aș întoarce la templu fără ei, s-ar putea ca ei să mă aștepte aici. Eram înghețat în indecizie. Am decis să-l chem pe tatăl meu Arcturian și să-i cer sfatul.

Pentru că toată viața mea, el a fost acolo, fie în persoană fie în gând, prin simpla chemare a minții mele. Cu toate acestea, de data asta era diferit. L-am chemat în mod repetat dar nu am primit nici un răspuns. Ce se întâmplase? Îmi coborâsem atât de mult vibrația încât nu mai puteam comunica cu familia mea? Uitasem cum să-i chem?

Poate din această cauză nu mi-am putut găsi fratele și surorile. Disperarea și frica au început să-și facă apariția în mine. Știam că dacă le permit emoțiilor mele să mă ia în stăpânire nu voi mai putea niciodată să ajung la tatăl meu. Am încercat și am încercat, dar nu am primit nici un răspuns. În cele din urmă am decis să călătoresc pe Arcturus pentru a-l găsi.

Știam că va trebui să meditez pentru multă vreme pentru a putea să-mi ridic vibrația în cea de-a șaptea octavă astfel încât să pot călători Acasă în mintea mea. Nu am fost niciodată singur pe Arcturus. Am fost întotdeauna însoțit de tatăl meu sau de Hopenakaniah în timpul unirii noastre sexuale. Voi fi în stare să-mi ridic vibrația atât de sus fără ajutorul celorlalți?

Am decis să nu mă gândesc la această întrebare, deoarece ea mi-ar crea doar îndoială și teamă. Am găsit un loc de meditație în scorbura unui copac mare pe care am folosit-o de multe ori pe vremea când trăiam în junglă. Am așteptat ca pacea și calmul să mă cuprindă în acest loc așa cum o făcea întotdeauna înainte, dar asta nu s-a întâmplat. Mintea mea era închisă. Inima mea era goală. Nu am meditat timp de mai multe luni și acum uitasem cum să o fac.

Negativitatea, furia și frica mă separaseră de acea parte mai înaltă din mine însumi. Am încercat și am încercat să-mi ridic vibrația, dar nimic nu a funcționat. Ochii mei se deschideau și lumea din jurul meu care părea sigură și protectoare a devenit o junglă deasă și amenințătoare.

Într-o criză de furie, am luat o piatră mare și am început să lovesc cu ea pământul din fața mea. A început să se formeze o gaură. Am lovit din ce în ce mai tare și mai cu putere. Gaura a devenit din ce în ce mai mare până când în cele din urmă, epuizat, m-am lăsat pe spate spijinindu-mă de copac și am închis ochii.

Am văzut apoi aceiași gaură, doar că era în mintea mea. Mă chema să intru. Era întuneric și aveam o presimțire rea, dar nu vroia să iasă din conștiința mea. A fost nevoie să călătoresc în adâncimile mele proprii. A trebuit să intru în acea gaură și să urmez traseul său șerpuitor adânc în mintea mea chinuită.

Multe imagini și sentimente din viața mea cu trei dimensionalii se învârteau în fața mea și în mine, întrerupându-mi călătoria. Mi-am amintit că dacă îmi atașez atenția oricărora dintre aceste distrageri, atunci voi ajunge să mă fiu prins în capcana noroiului lor. Gaura se adâncea din ce în ce mai mult în psihicul meu, și de fapt, în forma mea fizică.

Am început să-mi dau seama că, de fapt, călătoream în structura celulară a formei mele fizice. Cu cât mai profund călătoream, cu atât mai mic devenea totul. Nu mai eram trei dimensional. Eram doi dimensional și apoi o fărâmă de o singură dimensiune.

Și apoi totul s-a oprit. Am ajuns la un zid care se afla în mine. Trebuia să sparg acel zid. Nu-l puteam lăsa să mă oprească. Eram mai mult. Știam că eu eram mai mult. Cu forța convingerilor mele, am împins acel perete și am trecut prin el și am descoperit că mă aflam adânc în spațiul cosmic. Am văzut stelele din jurul meu.

”EU SUNT LUMINĂ!” am strigat cu exaltare. ”EU SUNT LUMINĂ, ȘI EU SUNT AL LUI UNU!”

Am intrat înapoi în gaură răspândind fiecărei celule și atom al meu mesajul.

”EU SUNT LUMINĂ! EU SUNT AL LUI UNU!”

Am permis acel mesaj în fiecare părticică a ființei mele. Nu există nici o separare. Suntem cu toții ”ai lui Unu”. Nimeni nu este prea mare sau prea mic. Întunericul este o iluzie. Durerea este o iluzie. Singurătatea este o iluzie. SEPARAREA ESTE O ILUZIE!

M-am concentrat pe respirația mea și inima mea a simțit iubirea totală, necondiționată și unitatea cu întreaga viață. Încet am ridicat această conștientizare extinsă spre cap și am trimis un fascicul de lumină în jos pe șira spinării pentru a mă ancora în Pământ. Am simțit copacul în jurul meu reverberând de energia crescândă care curgea din prezența mea. I-am mulțumit copacului pentru străvechea sa protecție. Puțin spus, știam cât de multă nevoie aveam de aceasta?

La început, această meditație a fost la fel ca multe altele pe care le-am experimentat de-a lungul vieții mele. Lumea exterioară s-a estompat și toate iluziile vieții, chiar și călătoria mea în oraș, a început să se estompeze în mine. Dar apoi, brusc, m-am trezit în cel mai întunecat și groaznic loc pe care l-am experimentat vreodată.

Singurul lucru pe care l-am putut recunoaște legat de el a fost crima la care am asistat în prima mea zi de la piață. Fantome furioase și nevoiașe și descarnate trăgeau de mine și îmi făceau semn cu degetul să intru în bârlogul lor. Plexul meu solar ardea și am ajuns să mă folosesc de copac pe mai departe pentru a mă proteja, dar dușmanul nu era în planul fizic. Dușmanul meu era în Planul Astral Jos, groapa de gunoi a deșeurilor psihice din viața trei dimensională.

Nu-l mai experimentasem niciodată înainte, deoarece am fost întotdeauna protejat de orice negativitate a lumii fizice. Prin urmare, a trebuit să trec prin această zonă a lumilor interioare protejat de lipsa mea de experiență. Nu am avut în viața mea experiențe care ar fi putut să mă facă să recunosc măcar posibilitatea existenței unei astfel de lumi.

Acum am avut acele experiențe, și ele au străfulgerat toate deodată în mintea mea, însoțite de toată gândirea negativă și emoțiile neplăcute pe care le-am experimentat și observat. Am început să mă simt rău și am vrut să ies din acel loc îngrozitor. Cu toate acestea, știam că nu trebuie să permit ca frica mea de a ajunge să fiu prins în capcană să-mi închidă dimensiunile mai înalte pentru totdeauna.

Această experiență trebuie să fi fost motivul pentru care ei au dorit ca noi să trăim în oraș. Trebuia să experimentăm cele mai întunecate părți ale noastre în scopul de a ne încheia misiunea. Dar nici măcar nu știam care era misiunea mea. Cu toate acestea, gândurile legate de misiunea mea mi-au insuflat curaj și am început să mă lupt cu întunericul.

Dar, în timp ce mă luptam cu întunericul, am descoperit că acesta era infinit și pentru fiecare bucățică din el pe care o cuceream, era și mai mult întuneric care venea să-i ia locul. Pierdeam bătălia. Puteam simți cum mă golesc de esența mea. Întunericul îmi fura lumina.

Dar stai! Trebuia să-mi aduc aminte de ce nu am mai experimentat acest întuneric înainte. Da, a fost din cauză că nu cunoșteam întunericul în viața mea. Acest întuneric mă putea ataca numai prin propriul meu întuneric interior.

A trebuit să-mi amintesc de ce

Nu am mai experimentat acest întuneric înainte.

Da, a fost din cauza faptului că eu nu am cunoscut întunericul în viața mea.

Acest întuneric putea să mă atace numai prin propriul meu întuneric interior.

BINECUVÂNTĂRI

link catre articolul original

Traducere Monica Poka