Eu și Frica de Moarte

Din ciclul De ale mele      

Dacă mi-ar fi spus cineva că mie îmi este frică de moarte, cred că m-aș fi apucat de râs. Vorba aia, am murit deja de atâtea ori, de ce mi-ar mai fi frică de moarte? La urma urmei, te obișnuiești cu toate, nu-i așa? Și totuși....

Traducând ultimul mesaj al Arcturienilor primit prin Suzanne Lie, O Conversație din Trei Părți cu Arcturienii, în momentul în care am tradus faptul că ”Nu mori pentru a ascensiona, TRĂIEȘTI pentru a ascensiona”, am simțit oarecum o stare de ușurare pe care corpul meu o emana. M-am oprit pentru o clipă, ca să nu pierd acea stare, și am început să-mi studiez simțirile. Ce anume simțeam, de unde venea acea stare de ușurare, doar mie chiar nu-mi era/este frică de moarte.

Și am început să fac calea inversă, minerind tot ce puteam mineri pentru a ajunge în miezul acelei stări. De unde venea? Ce o generase? Era prea stranie manifestarea. Mai ales că azi, 25 Martie 2015, a fost o zi de pomină și mă bucur că mai sunt încă întreagă. Dar dacă-i bal, bal să fie. Bun. Deci, mi-e oarecum frică de moarte. Dar în ce fel și de ce? Procedând prin eliminare am ajuns la concluzia că nu mi-e frică de moartea în sine, pe care demult am înțeles-o drept ceea ce este, ci mi-e ”frică” de o nouă reîncarnare.

Interesant, nu-i așa? De ce să-mi fie frică de o nouă reîncarnare? Și aici era buba. Mi-era frică că voi pierde, așa cum am făcut și în alte vieți de până acum, tot ceea ce am dobândit. Toată cunoașterea, așa-zisul nivel spiritual la care am acces după atâta căutare și că va trebui să o iau din nou de la zero. Altă vreme irosită pentru a ajunge la nivelul de acum. Și sta frica asta dragă a mea pitită bine într-un ungher întunecos al minții mele.

Și, sincer, n-am știut de unde să apuc problema. Da, este adevărat. Aveam acea frică. Atâtea experiențe dureroase prin care am trecut și pe care deși le-am înțeles și le-am acceptat darul, totuși nu aș dori să le mai retrăiesc din nou. Știu, știu că dacă mi-am învățat lecția...... bla, bla, bla și toate adiacentele. Dar ce fac eu cu acea frică? A cui este, de unde vine? Pentru că EU nu am această frică. EU ȘTIU că această iluzie a dimensiunii 3D se încheie și că nimic nu va mai fi ca înainte.

Și atunci am auzit o voce micuță ”Știi, nu vreau să o luăm de la capăt... nu vreau să cresc mare .... vreau să mă joc doar.... eu nu vreau să fiu așa ca acei oameni mari... nu vezi că ei au uitat să se joace frumos?”. Și am înțeles. Chiar dacă nu era frica mea conștientă sau mai puțin conștientă, era frica unei părți din mine. Și cum nu există separare, aceasta era frica NOASTRĂ. Am luat copilul în brațe și i-am promis că NIMENI, NICIODATĂ nu-l va mai obliga să facă ceea ce nu dorește să facă. Că nu va trebui să crească mare și să-și ia adio de la joacă.

Cineva îmi cerea zilele trecute să-i ofer garanții că ceea ce-i spuneam este adevărat. Garanții? Dovezi? Cui? Cine are nevoie de ele? Ce garanții poți oferi că mâine Soarele va răsări? Nici una. Poți doar să CREZI, să ai ÎNCREDERE că mâine Soarele va răsări. Și atunci o va face. Cel puțin pentru tine. Pentru că TU așa ai DECIS pentru tine.

Cu cât privim mai profund în noi, cu atât mai multe descoperim. Da, Universul interior este atât de complex, de divers, de minunat de nuanțat încât cred că ne putem distra multă vreme de aici înainte explorându-l. Și putem să ne jucăm frumos împreună făcând acest lucru. Așa cum făceam când eram copii și când nu ne păsa că ”trebuie să creștem mari.”

Namaste!

Monica Poka