Meditații

vineri, 16 octombrie 2015

Nu vreau să mai alerg




Din ciclul De ale mele

Uneori, ca să te oprești din alergat, este necesar să fii scos din funcțiune. Asta am pățit și eu în ultima perioadă. Am cam fost scoasă din ”funcțiune” pentru a vedea că nu se întâmplă nimic, dar absolut nimic, că nu le fac pe toate așa cum, de altfel, mi-am programat.

A fost destul de simplu, după ce am fost scoasă din priză. N-am mai putut scrie, n-am mai putut traduce așa cum o făceam până acum, n-am mai găsit plăcere în multe dintre lucrurile care altădată mă bucurau. Ba chiar mai rău, simțeam că multe-mi sunt străine.

Multă zarvă, agitație, oameni bezmetici prinși în lupte care nici măcar nu sunt ale lor personale, dar au impresia că dacă își dau și ei cu părerea, fără să cunoască fondul și esența problemei, și-au manifestat libertatea de expresie. Care libertate de expresie atâta timp cât nu ai o informație validă, completă și verificată?

Câțiva păpușari și multe, multe păpuși care trăiesc în iluzia că ”părerea ta contează pentru noi”. Fâs. Dar faptul că te ocupi de problemele altora te scutește să te ocupi de propriile tale probleme. Care sunt mult mai profunde, dar de care te ascunzi în speranța că dacă se rezolvă problemele lor se rezolvă și ale tale.

Nu, nu se rezolvă. Pentru că numai aparent sunt aceleași probleme, dar dacă ai impresia că sunt și ale altora, atunci le duci mai departe și, aparent, mai ușor pe ale tale proprii. Sunt de vină guvernanții, statul, corporațiile, șefii, toți ceilalți mai puțin tu însuți.

Am avut o discuție zilele trecute cu cineva care mi-a adus la cunoștință că am greșit la întocmirea unei facturi. ”Ok”, am zis, ”o refac”. Replica a fost ”Mă bucur că nu am greșit eu. De fapt, știam că eu nu puteam să greșesc.” Am zâmbit, deoarece cunosc bine persoana. În glumă, i-am spus ”Cred că nici când o să muriți nu o să muriți din ”vina” dumneavoastră.” Răspunsul m-a lăsat perplexă ”Nu, Dumnezeu va fi de vină.”

Săptămâna care a trecut, și în care am fost ”scoasă din priză”, m-a ajutat mai mult decât aș fi crezut. Mi-am dat seama că nu mai vreau să alerg, ci să ”pășesc blând pe Pământ”, vorba șamanilor, ”să învăț/re-învăț Căile Frumuseții și ale traiului desăvârșit”.

Să onorez fiecare gură de aer pe care o respir și fiecare gură de apă pe care o înghit. Să-mi uit privirea în frumusețea unei flori, a unui petec de cer la răsăritul sau apusul Soarelui, să primesc în mine tunetul și fulgerul care brăzdează cerul și să admir stoinicia cu care copacul își pierde frunzele. Să fiu UNA Cu Tot Ceea Ce Este.

Da, am ales să întorc spatele la tot ceea ce pare urgent și iminent de parcă s-ar prăbuși cerul dacă aș fi omis să fac. Nu, nu se prăbușește. Dar asta nu poți conștientiza numai atunci când tu ai încetat să mai alergi. Totul curge în jurul tău, dar asta nu înseamnă că viitura trebuie să te ia cu ea. Nu. Poți alege să te dai la o parte din calea ei și să o lași să treacă.

Că alții aleargă? Este în regulă, este alegerea lor. Dar care este alegerea ta? Poți alerga în continuare și să ai iluzia că alergatul tău are rost sau contează. Sau te poți opri din alergat și să savurezi magia vieții. Este doar o alegere. Care va fi rezultatul? Nu vei ști până când nu-ți vei da voie să-l afli. Dar un lucru este cert: este de-a dreptul fabulos.


Namaste!

Monica Poka

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.