Cine sunt eu?

Din ciclul De ale mele

În momentul în care începem să ne punem această întrebare înseamnă că am trecut dincolo de problemele cotidiene legate de supraviețuire, câștig, averi și bogății materiale. Dar asta nu înseamnă că le-am și depășit și că nu ne mai lovim de ele. După cum ar spune unii, doar ”ne-am mai pus un pup pe cocoașă” și cam așa și este doar că acesta este mai mare decât toate celelalte.

Când am venit în această viață probabil că știam cine suntem, dar mult prea repede am uitat pentru că mintea noastră a fost spălată sau umplută cu tot felul de alte concepții și credințe legate de acest aspect definitoriu al ființei și vieții noastre în anii care au urmat și care sunt reprezentativi prin ”educația” pe care am primit-o.

Treptat ne-am creat tot felul de identificări cu cine am fi și chiar cu cine n-am fi, identificări care, rând pe rând, ne-au adus doar dez-amăgiri, frustrări și de mult prea multe ori, depresii din care de-abia am ieșit. Cu cât mai tare ne-am identificat cu ceva, cu atât mai mare a fost dezamăgirea și frustrarea pe care le-am experimentat sau abisul depresiei în care am căzut.

De ce toate acestea? Pentru simplul fapt că am descoperit rând pe rând că nu suntem ceea ce ne-am crezut a fi sau că nu ne ridicăm la înălțimea a ceea ce mintea, ego-ul, personalitatea noastră ne-au făcut să credem a fi sau ne-au ”biciuit” de-a dreptul să ajungem a fi. Sau, când am atins acea culme falsă a ceea ce ne-am imaginat că am putea fi am descoperit că acolo nu este nimic din ceea ce noi am crezut că vom găsi.

Mintea/ego-ul/personalitatea umană ne-au găsit alte și alte lucruri cu care să ne identificăm și de fiecare dată am descoperit în cele din urmă că nu suntem și golul din noi, dezolarea de a nu găsi UN răspuns ne-a cuprins tot mai mult. Cu fiecare nouă posibilă identificare entuziasmul nostru a crescut, dar și căderea care i-a urmat a fost din ce în ce mai dură, indiferent de cât de mult a durat ca ea să apară.

Ei bine, după multe căutări în exteriorul nostru, și multe în interiorul nostru, am ajuns să ne ferim de această întrebare și să preferăm să o ocolim ridicând din umeri. Ne-am ars de prea multe ori cu supa pentru a mai dori să o gustăm pentru că s-a dovedit că tot ceea ce am crezut că am fi s-a dovedit în cele din urmă o iluzie, o minciună frumos ambalată.

Ei bine, eu nu cred că este chiar așa, deși mi-am luat și eu porția identificării cu vârf și îndesat. Cred că tot ceea ce am experimentat și cu ce am simțit să ne identificăm nu sunt altceva decât aspecte ale noastre și că noi nu suntem unul dintre ele, ci toate la un loc și încă mult mai mult de atât, pentru că mai sunt încă multe de venit, nu-i așa? 😊

Conceptul de aspecte ale noastre începe să prindă tot mai mult teren și ne dăm seama că el nu este nici nebunesc, nici imposibil, ci explică foarte multe lucruri pe care altfel nu ni le putem explica. Ceea ce ne ridică probleme în acceptarea acestui concept sunt aspectele noastre mai puțin agreate, acceptate și/sau dorite și asta tot din cauza dorinței noastre de a ne identifica cu ceva. Cu ceva ”bun” desigur 😊

Dar este oare această dorință reală sau ea aparține unor vremuri trecute în care mintea umană conducea Jocul în care ne-am lăsat prinși? Cum ar putea mintea umană obișnuită să accepte că avem o pluritate de aspecte cu care ea ar trebui să se descurce? Dacă ar accepta că și aspectul ”frumos” și aspectul ”urât” sunt ale noastre, cum ar mai putea ea judeca în termeni duali?

Cum ar putea să vă spună astăzi că aspectul vostru ”frumos” este ”bun” și mâine să vă spună că aspectul vostru ”urât” este ”bun”? Cum ar mai exista un sistem de gândire care să nu ne ducă direct la casa de nebuni? Mintea noastră este un sistem bazat pe dualitate, un sistem care împarte, judecă, clasifică, și așa mai departe. Asta știe să facă și acesta este rolul ei în dualitate.

V-ați gândit că cea mai mare parte a suferințelor, nemulțumirilor, durerilor, depresiilor, tristeții noastre vin din minte? Vin din acel sistem de interpretare a realității percepute de către mintea noastră prin traducerea informațiilor pe care ea le primește prin organele noastre de simț? Că este doar un sistem de analiză bazat pe niște criterii arbitrar stabilite și care au fost depășite?

TOTUL este interpretare. Gândiți-vă puțin la nenumăratele războaie care au împovărat și pustiit și continuă să împovăreze și să pustiască lumea noastră. Fiecărei tabere i se oferă justificări mentale că războiul este bun, că ei au dreptate nu ceilalți pentru că ... și motivele sunt diferite, dar aceleași în fond, pentru fiecare tabără.

Oamenii au nevoie să creadă în ceva, iar cei care doresc să manipuleze lumea au grijă să le ofere oamenilor idei și concepții în care să creadă pentru a-i putea manipula. Am fost învățați că dacă nu avem un scop în viață suntem ratați, un eșec și mulți părinți își fac probleme că copiii lor vor ajunge niște ratați, niște incapabili să-și gestioneze propria viață pentru că nu au un scop căruia să i se dedice.

Câte scopuri pe care ni le-am fixat ne-au adus nouă înșine satisfacția, împlinirea și bucuria pe care le căutăm și acum? Dacă scopurile noastre împlinite ne-ar fi adus acea împlinire pe care ne-o dorim, nu am mai căuta nimic, ci am sta fericiți pe prispă și ... ne-am plafona 😊

Mintea noastră are nevoie de o ”reconversie profesională” 😊, are nevoie de o resetare prin care să treacă de la dualitate la pluritate și să accepte noțiuni pe care până acum le-a negat, dar care este evident pentru toată lumea că nu mai pot fi negate. Ne-am judecat destul, ne-am identificat destul cu tot felul de idei și concepte care s-au dovedit în cele din urmă a fi false și care ne-au adus doar durere și suferință.

Cred că nici nu mai contează ”Cine sunt eu?”, cred că singurul lucru care contează acum este ”da, și asta/ăsta sunt eu”. Poate că ar trebui să încercăm să ne cunoaștem pe NOI așa cum suntem fără nici o nevoie de definire, identificare care nu este altceva decât o limitare impusă unei ființe multidimensionale obligate să funcționeze într-o lume cu care nu se mai potrivește pentru că nu mai poate funcționa în ea.

Poate că ar trebui să începem să ne acceptăm așa cum suntem fără nevoia de a ne pune etichete și a ne separa aspectele în bune și rele și să ne resetăm mintea ștergându-i acele funcții care nu mai sunt actuale. Totul este educație și mintea, la fel ca orice, poate fi educată. De fapt, facem deja acest lucru de foarte multă vreme, doar că nu ne-am dat seama că îl facem.

O zi minunată, plină de magie și de o fericită anticipare vă doresc!

Munay!

Monica Poka