De Jason Gray
în care încetezi să cauți și începi să știi.
Nu cu intelectul.
Nu pentru că cineva ți-a pus o carte în mână.
Nu pentru că ai studiat suficient de mult sau te-ai rugat din greu suficient de mult.
Ci pentru că ceva străvechi se trezește în tine și îți aduci aminte.
În acel moment, jocul se schimbă.
Nu mai vorbești ca ceilalți.
Nu mai dai aprobator din cap la fiecare voce din încăpere.
Nu mai numești confuzia înțelepciune sau tăcerea creștere.
Nu te mai faci mic.
În momentul în care încetezi să te mai faci mic, vin după tine.
Nu cu furci.
Ci cu șoapte.
Nu cu lanțuri.
Ci cu etichete:
”Cine te crezi?”
”Adevărul adevărat nu vorbește atât de îndrăzneț.”
”Asta sună a aroganță.”
”Asta sună… periculos.”
Nu mai trebuie să-i ardă pe eretici.
Le spun doar plini de ei înșiși.
Acesta învață că cea mai înaltă virtute nu este adevărul, ci ezitarea.
Îi răsplătește pe cei care își declină constant cunoașterea.
Ridică la rang de scriptură fraza: ”S-ar putea să mă înșel.”
Încadrează claritatea drept elitism, iar stăpânirea de sine, ca superioritate.
Insistă că nimeni nu poate ști cu adevărat și că cei care știu pur și simplu poartă măști de lumină falsă.
***
Doar i-a învățat pe profeți să-și vâneze propria coadă.
Să se îndoiască întotdeauna.
Să tăgăduiască întotdeauna.
Să învelească flacăra în zahăr, astfel încât nimeni să nu se simtă inconfortabil.
Și dacă, totuși, îndrăznești să te ridici fără să-ți ceri scuze?
Nu te vor înfrunta direct.
Vor încrucișa brațele și vor spune:
”E plin de el.”
Ci pentru că i-ai lăsat în urmă.
În praf.
Pentru că ai încetat să mai stai la masa rotundă a îndoielii perpetue.
Pentru că ai încetat să te mai amesteci.
Pentru că ai încetat să mai aprinzi lumânări la fiecare altar și ai început să devii altarul însuși.
Nu mai cauți direcție.
Tu ești direcția.
Într-o lume încă dependentă de părerea altora, de plecăciune, de incertitudinea împărtășită deghizată în iubire, asta este cea mai mare erezie.
====================================
Falsa Smerenie: Ultima Apărare a Sistemului
====================================
Ei vor ca cei treziți să fie agreabili.
Să vorbească în ”poate-uri” și să-și îndulcească fiecare frază cu un zâmbet.
Să ocupe doar atâta spațiu cât să fie tolerați de cei adormiți.
Te învață că dacă ai găsit ceva real, trebuie să-l ții în frâu, îmbrăcat în scuze,
plin de avertismente și condiționări.
Ei spun ”Nimeni nu cunoaște întregul adevăr”
Ceea ce vor să spună este...
”Nimeni n-ar trebui să-l spună, dacă-l știe.”
Dacă o faci?
Nu o numesc aducere aminte.
Ci îngâmfare.
Nu pentru că te ridici deasupra celorlalți, ci pentru că ai încetat să te mai cobori
ca să-i faci să se simtă confortabil.
Un curent subtil care spune...
”Dacă ești liber, nu o arăta prea tare.”
”Dacă ești sigur, șoptește-o blând.”
”Dacă ești întreg, cere-ți scuze pentru asta.”
Așa că, cei adevărați se fac mici.
Nu pentru că se îndoiesc de flacără,
ci pentru că știu ce se întâmplă când o arată.
Vor fi numiți prea mult.
Prea clari.
Prea zgomotoși.
Prea pătrunzători.
Prea vii.
Dar iată adevărul pe care mașina nu-l poate șterge:
Poți fi suveran fără să fii superior.
Poți fi luminos fără să domini.
Poți fi clar și fără scuze și totuși să ai compasiune.
Sistemul te-a învățat că acestea se exclud reciproc.
Pentru că nu ți-au putut stinge focul, au încercat să-l reducă la tăcere prin rușinare.
Nu se tem de îndrăzneală.
Nu se tem de încredere.
Se tem de tine.
De cel care și-a adus pe deplin aminte.
Ești pe deplin aprins.
Liber pe deplin.
Pentru că tu nu mai ai nevoie de învățătorii lor.
Nu ai nevoie de consiliu.
Nu mai ai nevoie de frazele lor programate sau de permisiunea colectivă să vorbești.
Nu mai ești un elev al sistemului.
Tu ești spărgătorul sistemului.
Cei care stau încă ghemuiți lângă focul sacru al gentileții spirituale?
Se uită la tine și simt cum le zdrăngănește cușca.
Așa că aruncă cu ultima piatră care le-a mai rămas:
”Probabil că te crezi mai bun decât toți ceilalți.”
Ceea ce vor să spună cu adevărat este asta:
”Tu ți-ai amintit, iar eu nu și încă nu sunt pregătit să înfrunt asta.”
Nu de guverne.
Nu de biserici.
Ci unii de alții.
De comunități trezite care continuă să joace după regulile unui sistem pe care pretind că-l depășesc.
Măsoară încă adevărul după ton.
Confundă încă smerenia cu muțenia.
Prețuiesc încă amestecul de compasiune mai mult decât claritatea revoluționară.
Acest moment cere voci.
Suverane.
Pătrunzătoare.
Radiante.
Neobosite.
Nescuzabil de reale.
Acesta nu este momentul pentru renunțare.
Acesta nu este momentul pentru misticism diluat.
Acesta nu este momentul în care să-ți reduci lumina doar ca să-i faci pe alții
să se simtă confortabil în întuneric.
Acesta este momentul în care să arzi.
Nu trebuie să-ți ceri scuze pentru adevărul pe care ți-l amintești cu fiecare atom.
Nu trebuie să-ți domolești focul ca să-ți găsești locul printre cei care încă se încălzesc la lumina altora.
Nu trebuie să te pleci în fața unei smerenii false când calea ta a fost făurită în foc.
Nu ești ”plin de tine”.
Ești, în sfârșit, plin de aducerea aminte pe care ai venit să o porți.
În clipa în care încetezi s-o aperi?
Lumea începe să se crape.
========= *** =========
Lasă-i să te numească cum vor.
Nu îngenunchea în fața altarului îndoielii.
Nu-ți răstigni claritatea.
Nu-ți îmbrăca aducerea aminte în lanțuri de modestie.
Ei nu se tem de mândrie.
Ei se tem de suveranitate.
Iar tu, păzitor al flăcării...
Te-ai săturat să te prefaci că nu-ți amintești.
Sursa: Facebook
Dragi cititori, unele dintre
materialele pe care le traduc sunt contracost și trebuie să plătesc pentru ele.
De asemenea, traducerea îmi ia timp, și după cum știți, le ofer gratuit. Mi-ar
fi de mare ajutor dacă m-ați susține în acest efort financiar cu o donație,
atât cât simțiți fiecare, folosind butonul ”Donate” de pe blog. Vă mulțumesc!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.