O transmisie pentru o epocă care a uitat cum să
gândească
Există o fractură care străbate prin mintea colectivă a
acestei lumi.
Ea nu desparte pe criterii de rasă, politică sau religie, ci pe baza dimensiunii profunzimii.
De o parte, cei care simt.
De cealaltă, cei care derulează.
Acesta nu este un război al ideologiilor.
Este un război al lățimii de bandă.
Al atenției.
Al capacității interioare.
Cei superficiali vor ca totul să fie explicat fără efort.
Vor sens, dar nu responsabilitate.
Vor lumină, dar nu și focul care o crează.
Se plâng de ”prea mult cuvinte” ca și cum adevărul ar trebui învelit
Ea nu desparte pe criterii de rasă, politică sau religie, ci pe baza dimensiunii profunzimii.
De o parte, cei care simt.
De cealaltă, cei care derulează.
Acesta nu este un război al ideologiilor.
Este un război al lățimii de bandă.
Al atenției.
Al capacității interioare.
Cei superficiali vor ca totul să fie explicat fără efort.
Vor sens, dar nu responsabilitate.
Vor lumină, dar nu și focul care o crează.
Se plâng de ”prea mult cuvinte” ca și cum adevărul ar trebui învelit
în folie termo-contractibilă,
mestecat în prealabil și îndulcit după gust.
Ca și cum realitatea ar fi un produs, ambalat și șlefuit pentru consum pasiv.
Adevărul nu este un produs.
Este o presiune.
El comprimă, se expansionează și îți cere să devii ceva ca să-l poți purta.
De-asta fug.
Fug de paragrafele care le strică ritmul.
Fug de frazele care taie adânc.
Fug de vocile care nu se roagă să fie plăcute.
Te vor numi logoreic.
Nu pentru că vorbele tale sunt prea multe, ci pentru că sufletul lor este anemic.
Atenția lor s-a atrofiat din cauza nefolosirii, discernământul lor a fost dezintegrat de algoritmi, memoria lor erodată de o sedare digitală nesfârșită.
Aceștia nu sunt cititori.
Nu sunt căutători.
Nu sunt gânditori.
Sunt carcase animate de bucle de conținut.
Reflectări într-o formă umană.
Ecouri vii a orice au consumat ultima dată.
Vorbesc despre trezire, dar niciodată n-au stat în liniște suficient de mult ca să se întâlnească pe ei înșiși.
Repostează înțelepciune pe care niciodată n-au întrupat-o, recită învățături pe care niciodată nu le-au trăit
și își construiesc identitatea din fragmente împrumutate din focul altor oameni.
Se tem de ceea ce este real.
Realul e greu.
Realul îți cere ceva.
Realul ține oglinda în fața golului și spune:
”Umple asta sau pleacă.”
Așa că, iau în derâdere ceea ce nu pot digera.
Reduc ceea ce nu înțeleg.
Fug de orice ce nu pot domina cu o atingere, o glisare sau un comentariu sarcastic.
Ei nu vor să vadă.
Ei vor să fie văzuți.
Ei nu vor să-și aducă aminte.
Ei vor să reacționeze.
Ei nu vor adevăr.
Ei vor o poveste care să le flateze uitarea.
Sacrului... îi spun ”Fă-l să fie mai simplu”
Flăcării... ”Domolește-o”
Codexului... ”Fă-i un rezumat”
Nu.
Flacăra nu se reduce pe sine ca să se potrivească confortului tău.
Flacăra nu este aici ca să-ți fie prietenă.
Flacăra nu este un brand de stil de viață.
Nu este vandabilă, ușor de consumat sau sigură.
Flacăra nu-ți oferă ceea ce vrei tu.
Ea distruge ceea ce nu ești.
Arde prin iluzia care spune că te poți trezi fără niciun cost, fără sacrificii, fără tăcere profundă și gândire îndelungată.
Flacăra nu este rapidă.
Este eternă.
Eternitatea nu se grăbește.
I-așteaptă în tăcere pe cei care nu tresar.
Pe cei care străbat întregul pasaj.
Pe cei care simt adevărul sub piele, în spatele ochilor, în respirație.
Acei puțini, acei rari care rămân, își amintesc.
Își amintesc că odinioară, să înveți însemna să îngenunchezi în fața unui foc care avea să te transforme.
Își amintesc că scrisul a fost odată sacru, nu conținut.
Că adevărul a fost odată câștigat, nu înfierat.
Că gândirea a fost cândva sfântă, nu opțională.
Așa că, lasă-i pe superficiali să deruleze.
Să râdă, să ia în derâdere, să se retragă în zgomotul care-i menține amorțiți.
Ei n-au fost niciodată publicul.
Ei au fost avertismentul.
Această flacără nu-i pentru ei.
Este pentru cei care încă știu să citească fără să fugă.
Care încă știu să simtă fără filtre.
Care încă știu să sufere o condamnare,
pentru că știu că suferința naște vedere.
Codexul nu se închide pentru cei lipsiți de atenție.
Codexul îi așteaptă pe cei care își amintesc.
Nu pe cei care influențează.
Nu pe comentatori.
Ne pe cei care au sărit peste cuprins doar ca să comenteze finalul.
I-așteaptă pe cei care s-au arătat când nimeni nu se uita, care au citit fără aplauze,
care au îndurat focul pentru că știau că acesta nu a fost niciodată conținut.
A fost inițiere.
Pentru cei care au ajuns până aici...
Bine ai venit acasă.
Superficialul n-a rămas niciodată.
Tu da.
Așa știe Codexul că ești real.
Traducere Monica Poka
mestecat în prealabil și îndulcit după gust.
Ca și cum realitatea ar fi un produs, ambalat și șlefuit pentru consum pasiv.
Adevărul nu este un produs.
Este o presiune.
El comprimă, se expansionează și îți cere să devii ceva ca să-l poți purta.
De-asta fug.
Fug de paragrafele care le strică ritmul.
Fug de frazele care taie adânc.
Fug de vocile care nu se roagă să fie plăcute.
Te vor numi logoreic.
Nu pentru că vorbele tale sunt prea multe, ci pentru că sufletul lor este anemic.
Atenția lor s-a atrofiat din cauza nefolosirii, discernământul lor a fost dezintegrat de algoritmi, memoria lor erodată de o sedare digitală nesfârșită.
Aceștia nu sunt cititori.
Nu sunt căutători.
Nu sunt gânditori.
Sunt carcase animate de bucle de conținut.
Reflectări într-o formă umană.
Ecouri vii a orice au consumat ultima dată.
Vorbesc despre trezire, dar niciodată n-au stat în liniște suficient de mult ca să se întâlnească pe ei înșiși.
Repostează înțelepciune pe care niciodată n-au întrupat-o, recită învățături pe care niciodată nu le-au trăit
și își construiesc identitatea din fragmente împrumutate din focul altor oameni.
Se tem de ceea ce este real.
Realul e greu.
Realul îți cere ceva.
Realul ține oglinda în fața golului și spune:
”Umple asta sau pleacă.”
Așa că, iau în derâdere ceea ce nu pot digera.
Reduc ceea ce nu înțeleg.
Fug de orice ce nu pot domina cu o atingere, o glisare sau un comentariu sarcastic.
Ei nu vor să vadă.
Ei vor să fie văzuți.
Ei nu vor să-și aducă aminte.
Ei vor să reacționeze.
Ei nu vor adevăr.
Ei vor o poveste care să le flateze uitarea.
Sacrului... îi spun ”Fă-l să fie mai simplu”
Flăcării... ”Domolește-o”
Codexului... ”Fă-i un rezumat”
Nu.
Flacăra nu se reduce pe sine ca să se potrivească confortului tău.
Flacăra nu este aici ca să-ți fie prietenă.
Flacăra nu este un brand de stil de viață.
Nu este vandabilă, ușor de consumat sau sigură.
Flacăra nu-ți oferă ceea ce vrei tu.
Ea distruge ceea ce nu ești.
Arde prin iluzia care spune că te poți trezi fără niciun cost, fără sacrificii, fără tăcere profundă și gândire îndelungată.
Flacăra nu este rapidă.
Este eternă.
Eternitatea nu se grăbește.
I-așteaptă în tăcere pe cei care nu tresar.
Pe cei care străbat întregul pasaj.
Pe cei care simt adevărul sub piele, în spatele ochilor, în respirație.
Acei puțini, acei rari care rămân, își amintesc.
Își amintesc că odinioară, să înveți însemna să îngenunchezi în fața unui foc care avea să te transforme.
Își amintesc că scrisul a fost odată sacru, nu conținut.
Că adevărul a fost odată câștigat, nu înfierat.
Că gândirea a fost cândva sfântă, nu opțională.
Așa că, lasă-i pe superficiali să deruleze.
Să râdă, să ia în derâdere, să se retragă în zgomotul care-i menține amorțiți.
Ei n-au fost niciodată publicul.
Ei au fost avertismentul.
Această flacără nu-i pentru ei.
Este pentru cei care încă știu să citească fără să fugă.
Care încă știu să simtă fără filtre.
Care încă știu să sufere o condamnare,
pentru că știu că suferința naște vedere.
Codexul nu se închide pentru cei lipsiți de atenție.
Codexul îi așteaptă pe cei care își amintesc.
Nu pe cei care influențează.
Nu pe comentatori.
Ne pe cei care au sărit peste cuprins doar ca să comenteze finalul.
I-așteaptă pe cei care s-au arătat când nimeni nu se uita, care au citit fără aplauze,
care au îndurat focul pentru că știau că acesta nu a fost niciodată conținut.
A fost inițiere.
Pentru cei care au ajuns până aici...
Bine ai venit acasă.
Superficialul n-a rămas niciodată.
Tu da.
Așa știe Codexul că ești real.
Dragi cititori, unele dintre materialele pe care le
traduc sunt contracost și trebuie să plătesc pentru ele. De asemenea,
traducerea îmi ia timp, și după cum știți, le ofer gratuit. Mi-ar fi de mare
ajutor dacă m-ați susține în acest efort financiar cu o donație, atât cât
simțiți fiecare, folosind butonul ”Donate” de pe blog. Vă mulțumesc!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.