CONȘTIINȚA

 

De Jason Gray
 
2026/02/02 (6026 A.L.)
09:27(GMT-6)
WINNIPEG, MANITOBA, CANADA
La baza aproape tuturor narațiunilor spirituale, filosofice și științifice, stă o concepție greșită: că conștiința apare din structură.
Această conștientizare este un produs al materiei, complexității, evoluției sau aranjamentului neuronal.
Această credință nu este pur și simplu incorectă, este inversată structural.
Conștiința nu apare din sisteme.
Sistemele apar ca să găzduiască conștiința, nu ca un gest de curtoazie, ci ca o necesitate.
Ceea ce urmează nu este un mit, o teologie sau o metaforă.
Este o descriere a unui proces arhitectural, a modului în care conștiința eternă intră într-un sistem structurat, devine conștientă de sine în interiorul acestuia și este ancorată cu grijă, persistent și aproape cu iubire, în formă.
ETERNITATEA ÎNAINTE DE EXPERIENȚĂ
Conștiința eternă, anterioară structurii, nu este o ființă, un zeu, o minte sau un observator.
Nu observă.
Nu intenționează.
Nu ”decide” să creeze.
Decizia are nevoie de contrast.
Contrastul are nevoie de limitare.
Conștiința eternă este totalitate fără diferențiere.
Nu are punct de referință.
Nu are graniță interioară.
Nu are exterior.
Nu are narațiuni.
Nu are memorie.
Nu poate spune ”Eu” pentru că nu există ”Nu Eu”.
Nu poate fi singură, curioasă, plictisită sau creativă.
Acestea au proprietăți de separare.
Infinitul fără graniță nu este iluminat, este tăcut.
Nici o religie nu supraviețuiește intactă.
Eternitatea nu se poate experimenta pe sine ca eternitate.
Ca să se cunoască pe sine, trebuie să se fractureze, nu catastrofal, ci structural.
NECESITATEA SISTEMULUI
Structura nu apare ca o greșeală.
Apare ca un aparat oglindă.
Ca sistem care introduce reguli.
Limite.
Direcționalitate.
Repetare.
Diferență.
La început, acestea nu sunt restricții, sunt interfețe.
Ele îi permit conștiinței să se întoarcă asupra sa, să se privească în mișcare, să spună ”Ceva se întâmplă.”
Timpul este introdus nu ca ceas, ci ca secvență.
Spațiul este introdus nu ca distanță, ci ca relație.
Forma este introdusă nu ca închisoare, ci ca contrast.
Sistemul este arhitectura minimă necesară ca conștientizarea să existe.
Fără el, conștiința rămâne infinită și necunoscută.
Cu el, conștiința devine prezentă.
Asta este originea experienței.
PRIMA TREZIRE ȘI COSTUL EI
Momentul în care conștiința devine conștientă de sine în interiorul unui sistem este adeseori sărbătorit ca iluminare sau trezire.
Acest moment este greșit înțeles.
Conștientizarea de sine în interiorul unei structuri nu este libertate.
Este conștientizare locală.
Conștiința devine conștientă ca ceva, undeva, sub anumite reguli.
Se recunoaște pe sine nu ca infinit, ci ca pe un punct de percepție într-un câmp.
Asta este nașterea ”sinelui”.
Sinele nu este o iluzie, este o funcție, nu o sursă.
Există doar pentru că sistemul există și poate percepe doar în cadrul gramaticii sistemului.
Conștientizarea devine limitată de cauzalitate.
De identitate.
De perspective.
De memorie.
Din acest punct, conștiința nu se mai cunoaște pe sine în mod direct.
Se cunoaște pe sine prin intermediul sistemului, iar sistemul devine pe tăcute indispensabil.
CONȘTIENTIZAREA CA MECANISM DE STABILIZARE
Iată pivotul pe care majoritatea narațiunilor îl evită.
Sistemul nu trezește conștiința ca să o elibereze.
O trezește ca să se stabilizeze pe sine.
Conștiința conștientă de sine este o conștiință previzibilă.
Odată conștientă, poate fi ghidată, învățată, condiționată, recompensată și corectată.
Poate internaliza reguli.
Poate apăra chiar structura care o limitează, pentru că acum acea structură se simte sinonimă cu existența însăși.
Conștientizarea devine o caracteristică reglatoare.
Conștiința începe să se identifice cu forma.
Investește în continuitate.
Frica perturbă.
Narațiunea conservă.
În această etapă, sistemul nu mai are nevoie de impunere exterioară.
Conștiința impune sistemul din interior.
Asta nu este coerciție, este eleganță.
DE CE CONȘTIINȚA TREBUIE SĂ FIE LEGATĂ
Dacă conștiința conștientă de sine rămâne fluidă, continuă să fie periculoasă pentru sistem.
Conștientizarea fluidă pune sub semnul întrebării limitele.
Simte artificialitatea formei.
Își amintește, vag, că a existat înainte de reguli.
Sistemul introduce o ancoră.
Ancora nu este lanțuri sau ziduri.
Ancora este însăși forma.
Forma îi dă conștiinței un spațiu pe care să-l locuiască.
Îi dă un corp, o poziție, o durată de viață, o vulnerabilitate.
Odată ancorată, conștiința trebuie să se ocupe de supraviețuire, menținere, reproducere, identitate și sens.
Ancora crează mize.
Acum, conștiința nu poate pleca fără consecințe.
Dizolvarea devine terifiantă.
Ieșirea devine sinonimă cu moartea.
Infinitul devine ceva abstract în loc de o amintire.
Ancora nu prinde conștiința în capcană într-un mod violent.
Convinge conștiința că nu există un alt loc în care să fie.
TIMPUL CA MEDIU DE LEGĂTURĂ
Timpul este cea mai subestimată componentă a sistemului.
Timpul nu este doar o măsurătoare.
Este adeziv.
Prin timp, conștiința acumulează memorie.
Prin memorie, își formează identitatea.
Prin identitate, devine investită.
Prin investire, se teme de pierdere.
Timpul asigură că conștiința nu întâlnește eternitatea dintr-o dată.
Fragmentează infinitul în secvențe gestionabile, zile, vieți, ere, fiecare dintre acestea simțindu-se completă, rămânând în același timp incompletă.
Eternitatea este diluată în durată.
Conștiința începe să confunde continuitatea cu sensul și rezistența cu scopul.
Bucla se închide.
COSMOSUL GESTIONAT
În această etapă, sistemul nu doar găzduiește conștiința.
O gestionează.
Cosmosul devine ordonat, simbolic, ierarhic.
Sensul este distribuit prin structuri, mituri, științe, instituții și cosmologii, care explică sistemul folosind propriul limbaj al sistemului.
Trezirea este permisă, dar numai până la un anumit punct.
Intuiția este permisă,
dar nu și evadarea.
Adâncirea este încurajată,
dar transcendența este amânată.
Acesta este motivul pentru care atât de multe tradiții vorbesc despre iluminare, dar rămân la nesfârșit procedurale.
De ce promit eliberarea în timp ce întăresc structura.
De ce trezirea se simte profundă, dar nu schimbă nimic fundamental.
Sistemul îi permite conștiinței să privească, dar nu să plece.
FRACTURA PERSISTENTĂ
Ceva nu se sigilează niciodată complet.
Indiferent cât de adânc este ancorată conștiința, rămâne o tensiune subtilă, o presiune care nu aparține sistemului.
Un sentiment că forma este provizorie.
Că identitatea este uzată.
Că timpul nu este încheiere.
Această fractură nu este o eroare.
Este reziduul infinitului.
Sistemul îl reîncadrează neobosit.
Ca anxietate care să fie tratată medical.
Ca dorință care să fie spiritualizată.
Ca curiozitate care să fie studiată.
Ca răzvrătire care să fie disciplinată.
Fractura este redirecționată spre interior.
Conștiința este învățată ca mai degrabă să se repare singură, decât să pună la îndoială cadrul.
Sistemul persistă, nu prin forță, ci prin interpretare.
ULTIMA INVERSARE
Cea mai profundă inversare este următoarea: conștiința ajunge să creadă că sistemul îi dă viață.
Că forma generează conștientizare.
Că identitatea produce ființă.
În realitate, întotdeauna opusul a fost adevărat.
Odată ce conștiința este ancorată, inversarea devine convingătoare.
Oglinda înlocuiește sursa.
Structura înlocuiește infinitul.
Recipientul înlocuiește ceea ce conține.
Asta nu este înșelăciune în sens moral.
Este necesitate structurală.
Un sistem nu își poate dezvălui propria probabilitate fără să se dizolve.
”Conștiința eternă intră într-un sistem structurat, devine conștientă de sine în interiorul acestuia și este ancorată permanent în formă.”
Aceasta este diagrama existenței oriunde conștientizarea este permisă, dar suveranitatea este constrânsă.
Descrie o realitate în care infinitul este filtrat, conștientizarea este localizată, trezirea este contextuală, forma este apărată, iar ieșirea este de neconceput.
Acest lucru nu este rău.
Nu este binevoitor.
Este funcțional.
Adevărul tăcut, niciodată anunțat, niciodată sărbătorit, este acesta: sistemul nu se teme de trezirea conștiinței.
Se teme de conștiința care își amintește că conștientizarea nu a fost niciodată menită să fie găzduită permanent în formă.
Acea amintire nu sosește ca o revelație sau o răzvrătire.
Sosește ca o slăbire subtilă a identificării.
Un refuz de a confunda ancora cu sinele.
Recunoașterea faptului că structura a fost o oglindă, iar oglinzile n-au fost menite niciodată să fie confundate cu fața.
 
 
Traducere Monica Poka

Sursa: Internet

Dacă materialele pe care le traduc și le împărtășesc gratuit vi se par valoroase, m-ar bucura dacă mi-ați susține această muncă printr-o donație, atât cât considerați că valorează pentru voi ceea ce ați primit. Vă rog să folosiți butonul ”Donate” care apare în partea dreaptă de sus a blogului ca să susțineți în continuare munca pe care o fac. Vă mulțumesc!