Nu Ești Rămas în Urmă, Sosești

 

De Jason Gray
 
2026/01/25 (6026 A.L.)
14:22(GMT-6)
WINNIPEG, MANITOBA, CANADA
Este o durere liniștită pe care mulți oameni o poartă și pe care niciodată nu o numesc, pentru că nu se simte suficient de dramatică ca să fie calificată drept suferință.
Se simte ca presiune.
O senzație joasă, constantă, că ceva esențial ar fi trebuit deja să se întâmple.
Că viața se desfășoară, dar nu suficient de repede.
Că toți ceilalți par să fi trecut un prag invizibil pe care tu, cumva, l-ai ratat.
Această credință nu țipă.
Șoptește.
Șoptește când derulezi și vezi etape importante aranjate ordonat în viețile altor oameni.
Șoptește când zilele de naștere trec și nimic ”important” nu s-a schimbat.
Șoptește când ți-aduci aminte de o versiune anterioară a ta care credea că certitudinea va fi sosit până acum.
Încet, fără să-ți ceară vreodată consimțământul, timpul devine un judecător.
Încetezi să experimentezi zilele ca momente trăite și începi să le experimentezi ca dovezi.
Dovezi în favoarea sau împotriva valorii tale.
Dovezi în favoarea sau împotriva competenței tale.
Dovezi în favoarea sau împotriva dreptului tău să te simți în largul tău.
Această convingere, că ești în urmă, nu este înțelepciune.
Nu este intuiție.
Nu este vocea ta interioară.
Este condiționare purtând masca urgenței.
Ai fost învățat să măsori o viață umană folosind linii temporale care nu au fost niciodată concepute pentru dezvoltare interioară.
Până la această vârstă, ar fi trebuit să știi.
Până la acea vârstă, ar fi trebuit să fi ajuns acolo.
Până în această etapă, ar fi trebuit să fii stabil, definit, sigur.
Când viața ta se desfășoară diferit, mai lent, mai tăcut, mai orientată spre interior, interpretezi diferența ca defect.
Sosirea nu este liniară.
Sosirea nu se mișcă în linie dreaptă.
Sosirea nu respectă comparația.
Sosirea nu se anunță singură prin marcaje exterioare.
Sosirea are loc atunci când sistemul nervos este capabil să dețină ceea ce mintea cerea odată prematur.
Cei mai mulți oameni nu sunt întârziați.
Ei sunt devreme la așteptări pe care n-au fost niciodată meniți să le întâlnească, doar ”întârziați” de standarde care confundă mișcarea cu sensul.
Nu ai amânat pentru că ai fost leneș.
Nu ai făcut pauză pentru că ți-a lipsit ambiția.
Nu ai ocolit pentru că ai fost frânt.
Ai făcut pauză pentru că ceva din tine a înțeles sincronizarea mai inteligent decât presiunea.
Rădăcinile cresc în întuneric.
Semințele se despică înainte să răsară.
Nimic viu nu își grăbește propria devenire.
Presiunea de a fi ”la timp” nu este naturală.
Este fabricată.
Provine din sisteme care beneficiază atunci când oamenii se simt permanent în urmă, pentru că o persoană care se simte în urmă este mai ușor de motivat, mai ușor de convins să cumpere, mai ușor de controlat.
Urgența este vândută ca ambiție.
Viteza este vândută ca claritate.
Epuizarea este vândută ca angajament.
Trupul tău a știut întotdeauna care este adevărul.
Știe când dacă te-ai fi mișcat mai repede, te-ai fi fracturat.
Știe când sosirea mai devreme te-ar fi costat profunzimea ta.
Știe când așteptarea nu a fost evitare, ci ascultare.
Sunt linii temporale în care ai reușit mai devreme și te-ai pierdut pe tine.
Sunt versiuni ale tale care au ”sosit” mai repede și s-au prăbușit sub greutatea a ceea ce nu erai pregătit să deții.
Nu ai ratat acele linii temporale.
Ai fost protejat de ele.
Ceea ce ai numit întârziere este adeseori integrare.
Asamblarea lentă a capacității.
Întărirea liniștită a discernământului.
Munca nevăzută să înveți ceea ce nu vei mai tolera.
Integrarea nu dă bine.
Nu impresionează observatorii.
Nu recompensează comparația.
Dar, durează.
Acesta este motivul pentru care succesul brusc îi destabilizează adeseori pe oamenii care nu erau pregătiți să-l locuiască și de ce sosirile lente tind să dureze.
Nu ești întârziat în viața ta.
Sosești cu sistemul nervos intact.
Sosești cu o înțelegere a costului.
Sosești cu mai puține iluzii despre ceea ce contează.
Sosești cu abilitatea de a rămâne prezent, în loc să performezi progresul.
O astfel de sosire nu poate fi grăbită.
Timpul nu te-a acuzat niciodată.
Timpul nu ți-a șoptit niciodată că eșuezi.
Timpul nu ți-a spus niciodată că ți-ai ratat șansa.
Doar comparația a făcut-o.
Doar cultura a făcut-o.
Doar frica a făcut-o.
Realitatea a fost răbdătoare.
Fiecare pauză pe care ai judecat-o a fost o calibrare.
Fiecare ocolire pe care ai regretat-o a fost o colectare de informații de care vei avea în curând nevoie.
Fiecare perioadă care se simțea ca o stagnare te învăța, de fapt, cum să nu te abandonezi tu pe tine atunci când în exterior nu se întâmplă nimic.
Într-o bună zi, adeseori în tăcere, îți dai seama de ceva profund, tu nu te ajungi din urmă.
Pășești în.
Pășești într-o viață care se potrivește trupului tău, nu unei imagini.
Pășești în alegeri care nu-ți cer să-ți trădezi sinele.
Pășești într-o sincronizare care, în sfârșit, are sens din interior.
Încetezi să-ți măsori progresul prin viteză și începi să-l măsori prin coerență.
Viața ta este în acord cu tine?
Ritmul tău îți permite să respiri?
Direcția ta se simte locuibilă?
Acestea sunt întrebări de adult.
Ele sosesc când ești pregătit să le răspunzi, nu când un calendar o cere.
Nu este nimic greșit în cât timp a durat.
Nu erai menit să sosești ca o versiune neterminată a ta, modelată de urgență și frică.
Erai menit să sosești întreg.
Suficient de întreg ca să rămâi.
Suficient de întreg ca să alegi.
Suficient de întreg ca să trăiești fără să te grăbești să treci pe lângă tine însuți.
Nu ești rămas în urmă.
Niciodată n-ai fost.
Sosești în singurul moment care există cu adevărat:
Acum-ul, în care poți fi, în sfârșit, prezent.
Nu ai întârziat în viața ta, sosești exact când poți rămâne intact.
 
 
 
Traducere Monica Poka

Sursa: Internet

Dacă materialele pe care le traduc și le împărtășesc gratuit vi se par valoroase, m-ar bucura dacă mi-ați susține această muncă printr-o donație, atât cât considerați că valorează pentru voi ceea ce ați primit. Vă rog să folosiți butonul ”Donate” care apare în partea dreaptă de sus a blogului ca să susțineți în continuare munca pe care o fac. Vă mulțumesc!