Îți Este Îngăduit să Încetezi să Devii

 

De Jason Gray
 
2026/01/14 (6026 A.L.)
10:06(GMT-6)
WINNIPEG, MANITOBA, CANADA
Majoritatea oamenilor trăiesc ca și cum ar fi neterminați.
Nu neterminați în sens practic, ci neterminați în dreptul lor de a fi așa cum sunt.
Ei poartă o credință tăcută că viața va începe cu adevărat mai târziu.
După mai multă vindecare.
După mai multă claritate.
După mai multă muncă.
După ce ai devenit cineva puțin diferit, puțin mai bun, puțin mai acceptabil.
Această credință modelează totul.
Transformă prezentul într-o sală de așteptare.
Transformă identitatea într-un proiect.
Transformă existența într-o repetare.
Pe tăcute, le fură oamenilor viețile.
Îți este îngăduit să încetezi să devii.
Îți este îngăduit să sosești.
Fracturarea începe să se producă atunci când creșterea este confundată cu amânarea.
La un moment dat, dezvoltarea personală a încetat să mai fie despre rafinare și a devenit o formă de întârziere.
Mereu există un alt strat de excavat, un alt defect de rezolvat, un alt tipar de decodificat, o altă versiune viitoare pentru care să te pregătești.
Orizontul continuă să se miște, iar prezentul este tratat ca insuficient în mod implicit.
Oamenii spun: ”Încă lucrez la mine însumi”, ca și cum acea propoziție ar scuza absența.
Spun: ”Încă n-am ajuns acolo” și construiesc ani în jurul acestei credințe.
Acest lucru creează o epuizare profundă, fără nume, deoarece devenirea nu are punct de odihnă atunci când sosirea este interzisă.
Întotdeauna mai este ceva de reparat înainte să fie îngăduit ca viața să fie trăită pe deplin.
Odihna se simte iresponsabilă.
Satisfacția se simte prematură.
Prezența se simte ca o complacere.
Oamenii rămân în mișcare, nu pentru că cresc, ci pentru că evită nemișcarea.
Creșterea nu a fost niciodată menită să înlocuiască prezența.
Creșterea este menită să rafineze ceea ce există, nu să-l descalifice.
Când ești mereu în starea de devenire, respingi subtil ceea ce ești acum.
Îți tratezi sinele prezent ca pe o schiță, o problemă de rezolvat, o versiune care nu chiar merită să fie pe deplin locuită.
Acest lucru creează distanțare lăuntrică.
Nu ești niciodată pe deplin aici.
Înclini mereu spre un viitor imaginar unde îngăduirea ajunge în sfârșit.
Asta nu este smerenie.
Este ștergere de sine deghizată în ambiție.
Între evoluție și ștergere este o diferență profundă.
Evoluția se construiește din ceea ce este aici.
Ștergerea tratează ceea ce este aici ca fiind inadecvat.
Mulți oameni confundă nemulțumirea cu profunzimea.
Ei cred că să nu fii niciodată mulțumit arată seriozitate.
Că strădania constantă este o dovadă a conștiinței.
Nesfârșita nemulțumire adeseori semnalează cu totul altceva, o incapacitate de-a ateriza.
Aterizarea se simte periculoasă.
Dacă încetezi să devii, trebuie să înfrunți ceea ce este deja.
Dacă ajungi, nu mai poți da vina pe viitor pentru absența ta.
Dacă revendici prezentul, accepți responsabilitatea de a trăi din el.
Sosirea elimină scuzele.
Atâta timp cât ”încă ești în devenire”, poți amâna angajamentul.
Poți evita întruparea.
Poți ține viața la distanță de un braț în timp ce o numești creștere.
Sosirea distruge acea distanță.
De aceea se opune rezistență sosirii.
Sosirea înseamnă că nu te mai pregătești să trăiești.
Trăiești.
Sosirea nu înseamnă că ai terminat.
Înseamnă că nu te mai abții.
Poți continua să crești și după ce sosești, dar creșterea nu mai este corectivă.
Devine aditivă.
Nu te mai repari ca să fii vrednic de viață.
Te rafinezi în timp ce o trăiești.
Sosirea nu este stagnare.
Este locuire.
Este momentul în care încetezi să te mai întrebi cine vei fi și începi să stai drept ca cine ești.
Asta schimbă totul.
Luarea deciziilor se simplifică.
Energia se stabilizează.
Atenția se întoarce în prezent.
Nu mai ești împărțit între acum și mai târziu.
Nu mai tratezi acest moment ca fiind provizoriu.
Te arăți pe deplin, nu pentru că ești complet, ci pentru că ești aici.
Acesta este momentul în care încrederea devine împământată.
Nu zgomotoasă.
Nu performativă.
Nu dependentă de îmbunătățire.
Este încrederea tăcută a cuiva care nu mai dă audiții pentru propria viață.
Începi să trăiești din suficiență în loc de lipsă.
Asta nu te face să fii mulțumit de sine.
Te face împământat.
Oamenii împământați cresc mai repede decât cei care se urmăresc mereu pe ei înșiși,
pentru că nu încearcă să scape de prezent în timp ce îl îmbunătățesc.
Ei stau în el, lăsând creșterea să apară organic în loc de violent.
Devenirea, atunci când este fără sfârșit, este o formă de respingere de sine.
Sosirea este un act de încredere în sine.
Spune ”Acum îmi este permis să exist.”
Spune ”Nu trebuie să-mi câștig prezența.”
Spune ”Mă pot rafina fără să mă șterg.”
Ai voie să te odihnești în cine ești astăzi.
Ai voie să lași devenirea să facă o pauză fără să o numești eșec.
Ai voie să încetezi să te mai compari cu o versiune viitoare care nu ajunge niciodată.
Viața nu îți cere să fii terminat.
Îți cere să fii prezent.
În momentul în care îți dai voie să sosești, ceva profund se întâmplă.
Urgentarea se dizolvă.
Constanta supraveghere de sine se relaxează.
Presiunea de a-ți justifica existența dispare.
Îți dai seama de ceva care schimbă totul.
Nu ai fost niciodată în întârziere.
Nu ai fost niciodată în urmă.
Nu ai fost niciodată incomplet.
Pur și simplu nu ți s-a spus niciodată că ai voie să stai acolo unde erai deja.
Iar odată ce o faci, viața nu te mai așteaptă.
Sosirea nu este sfârșitul creșterii, este începutul trăirii vieții.
 
 
 
Traducere Monica Poka

Sursa: Internet

Dacă materialele pe care le traduc și le împărtășesc gratuit vi se par valoroase, m-ar bucura dacă mi-ați susține această muncă printr-o donație, atât cât considerați că valorează pentru voi ceea ce ați primit. Vă rog să folosiți butonul ”Donate” care apare în partea dreaptă de sus a blogului ca să susțineți în continuare munca pe care o fac. Vă mulțumesc!