Ei Nu Interzic Discursul Instigator la Ură, Interzic Discursul Care le Amenință Puterea

De Jason Gray 

Arhivat inițial: 2025/03/15 (6025 A.L)
14:04(GMT-6)
WINNIPEG. MANITOBA, CANADA
Libertatea de exprimare nu a fost niciodată menită să fie politicoasă.
Nu a fost concepută să protejeze consensul, să păstreze confortul sau să afirme credințe aprobate.
Libertatea de exprimare a existat dintr-un singur motiv, să permită oamenilor să vorbească împotriva puterii fără să fie distruși pentru asta.
A fost supapa de presiune care a împiedicat societățile să se calcifice în mașinării autoritare.
Acest principiu este acum demontat în timp real.
Nu de dictatori.
Nu de armatele invadatoare, ci de instituțiile care insistă că ne protejează.
Aparatul modern de cenzură nu există ca să oprească ”ura”.
Există ca să oprească perturbările.
Acest principiu este acum demontat în timp real.
Nu de către dictatori.
Nu de armate invadatoare, ci de instituțiile care insistă că ne protejează.
Aparatul modern de cenzură nu există ca să oprească ”ura”.
Există ca să oprească perturbările.
Există ca să neutralizeze discursul care pune la îndoială autoritatea, destabilizează narațiunile sau expune contradicțiile din versiunea oficială.
Eticheta ”discurs instigator la ură” este pur și simplu cea mai convenabilă ambalare morală inventată vreodată ca să reducă la tăcere disidența, fără să admită că reducerea la tăcere este scopul real.
Acesta nu este un accident.
Este un sistem.
TRANSFORMAREA LIMBAJULUI ÎN ARMĂ
”Discursul instigator la ură” nu este definit în mod intenționat.
Nu are o limită fixă, o aplicare universală, un standard obiectiv.
Sensul său se extinde sau se contractă în funcție de cine vorbește și ce interese sunt amenințate.
Această neclaritate nu este un defect, este caracteristica.
O regulă care poate fi reinterpretată după bunul plac nu este o regulă, este o pârghie.
Dacă discursul ar fi reglementat în mod consecvent, tiparul ar fi evident și simetric.
Nu este.
Unor grupuri li se permite să folosească o retorică violentă, un limbaj dezumanizant și amenințări explicite cu consecințe neînsemnate.
Alții sunt reduși la tăcere pentru că pun întrebări, citează date sau își exprimă scepticismul față de politicile oficiale.
Jurnaliștii pierd platforme pentru investigarea corupției.
Oamenii de știință sunt pedepsiți pentru că contestă consensul instituțional.
Oamenii obișnuiți sunt eliminați pentru că exprimă opinii care acum un deceniu nu erau controversate.
Nu este vorba despre protejarea persoanelor vulnerabile.
Este vorba despre protejarea narațiunilor fragile.
Un sistem care se teme de cuvinte este un sistem care știe că nu poate supraviețui unei examinări amănunțite.
NOII CENZORI NU ARATĂ CA CENZORI
Cea mai eficientă formă de control nu este represiunea evidentă.
Este negarea plauzibilă.
Nimeni nu anunță o interdicție a libertății de exprimare.
În schimb, exprimarea este ”moderată”.
Conținutul este ”revizuit”.
Vizibilitatea este ”ajustată”.
Monetizarea este ”restricționată”.
Conturile sunt ”limitate temporar”.
Carierele se blochează în liniște.
Algoritmii îngroapă în liniște.
Presiunea socială izolează pe tăcute.
Rezultatul este același ca o interdicție, dar fără aspectul vizual.
Nu ți se spune că ți-e interzis să vorbești.
Pur și simplu ești învățat, prin pedepse și excludere, că să vorbești te va costa totul.
Locul de muncă.
Reputația.
Statutul social.
Accesul la platforme și, uneori, chiar și supraviețuirea din punct de vedere financiar.
Frica face restul.
O populație care se autocenzurează nu are nevoie de poliție.
CONTROLUL FUNCȚIONEAZĂ CEL MAI BINE ATUNCI CÂND OAMENII ÎL APĂRĂ
Cea mai tulburătoare evoluție nu este existența cenzurii.
Este că milioane de oameni pledează acum pentru ea.
Aplaudă când alții sunt reduși la tăcere.
Cer destituiri.
Echivalează dezacordul cu vătămarea.
Încadrează dezbaterea drept violență și obediența drept compasiune.
Au fost învățați să creadă că protejarea societății înseamnă limitarea gândirii.
Această inversare nu s-a produs peste noapte.
A fost cultivată prin repetare, încadrare morală și condiționare psihologică.
Oamenii au fost învățați că siguranța necesită autoritate, că complexitatea este periculoasă și că punerea la îndoială a narațiunilor aprobate este o dovadă de eșec moral.
Odată ce o populație acceptă această premisă, cenzura devine auto-sustenabilă.
Sistemul nu mai trebuie să se justifice.
Pur și simplu o impune.
DE CE DISCURSUL ESTE PRIMA ȚINTĂ
Fiecare sistem autoritar, fără excepție, atacă discursul înainte să atace trupurile, pentru că discursul este locul unde începe rezistența.
Ideile sunt contagioase.
Întrebările se răspândesc.
Îndoiala se multiplică.
Odată ce oamenilor li se permite să vorbească liber, încep să observe inconsecvențe, ipocrizii și dezechilibre de putere.
Încep să pună cap la cap puncte care erau menite să rămână izolate.
De aceea, discursul trebuie încadrat drept periculos.
Nu pentru că provoacă rău, ci pentru că îl dezvăluie.
O societate care nu poate vorbi nu poate gândi.
O societate care nu poate gândi nu poate opune rezistență.
O societate care nu poate opune rezistență poate fi gestionată la nesfârșit.
ASTA ESTE MAI MULT DECÂT POLITICĂ
Aici nu este vorba de stânga versus dreapta.
Această încadrare în sine face parte din strategia de conținere.
Este vorba despre puterea centralizată versus suveranitatea individuală.
Este vorba despre dacă adevărul este ceva ce apare prin confruntarea deschisă a ideilor sau ceva ce este emis de instituții și impus prin pedeapsă.
Odată ce accepți că unele idei sunt prea periculoase ca să fie spuse, renunți la capacitatea să decizi singur care este adevărul pentru tine.
Din acel moment, autoritatea decide ce este real, ce este acceptabil și ce este de neconceput.
Istoria este lipsită de ambiguitate în ceea ce privește direcția în care duce acest drum.
COSTUL TĂCERII
De fiecare dată când cineva tace de frică, granița se strânge.
De fiecare dată când o platformă elimină o voce fără să se protesteze, precedentul se extinde.
De fiecare dată când cenzura este justificată ca protecție, definiția ”răului/vătămării” se lărgește.
Starea finală nu este siguranța.
Este stagnarea.
Este supunerea.
Este o cultură în care adevărul supraviețuiește doar în șoapte private, dacă există și acestea.
Libertatea de exprimare nu moare într-un singur moment dramatic.
Se erodează treptat, sub aplauzele celor care cred că sunt ”de partea bună a istoriei”.
Nu sunt niciodată.
LINIA CARE NU POATE FI TRECUTĂ
O societate fie protejează dreptul de a vorbi, mai ales discursul pe care nu-l agreează, fie nu protejează deloc libertatea.
Nu există cale de mijloc.
Nu poți apăra selectiv discursul fără să distrugi principiul în sine.
Odată ce discursul are nevoie de permisiune, adevărul devine condiționat.
Odată ce adevărul este condiționat, puterea devine absolută.
Ei nu interzic discursul instigator la ură.
Interzic discursul care amenință controlul.
Dacă acest lucru nu este confruntat, deschis, neobosit și fără scuze, atunci ultima apărare rămasă împotriva autoritarismului va dispărea, nu cu un zgomot puternic, ci cu un clic.
Majoritatea oamenilor nici măcar nu vor observa că a dispărut.
 
Republicat din ARHIVELE Interzise ale lui Jason Gray
2026/01/28 (6026 A.L.)
12:42(GMT-6)
WINNIPEG, MANITOBA. CANADA

Traducere Monica Poka

Sursa: Internet

Dacă materialele pe care le traduc și le împărtășesc gratuit vi se par valoroase, m-ar bucura dacă mi-ați susține această muncă printr-o donație, atât cât considerați că valorează pentru voi ceea ce ați primit. Vă rog să folosiți butonul ”Donate” care apare în partea dreaptă de sus a blogului ca să susțineți în continuare munca pe care o fac. Vă mulțumesc!