Nu Poți Vindeca Ceea Ce Continui să Faci

 

De Jason Gray
 
Majoritatea oamenilor cred că vindecarea este ceva ce faci.
Și-o imaginează ca pe un efort aplicat durerii, instrumente folosite, perspective dobândite, povești procesate, răni examinate din toate unghiurile posibile până când, în sfârșit, ceva se slăbește.
Această credință îi face să se învârtă în jurul rănii pentru totdeauna.
Vindecarea nu începe cu efort.
Vindecarea începe cu o onestitate care nu se dă în spectacol, iar această onestitate este terifiantă.
Fractura apare în momentul în care durerea devine identitate.
Încă din fragedă copilărie oamenii învață, în liniște, în mod repetat, că durerea câștigă spațiu.
Durerea explică eșecul.
Durerea întârzie așteptarea.
Durerea înmoaie judecata.
Durerea oferă un motiv de odihnă, de retragere, de a fi gestionată cu blândețe.
Nimeni nu plănuiește asta.
Un copil nu decide să transforme durerea într-un rol.
Pur și simplu observă ce îl ține în siguranță și, încet, durerea încetează să mai fie ceva ce s-a întâmplat și devine ceva ce este prezentat.
O poveste se formează.
Asta sunt eu datorită la ceea ce mi s-a întâmplat.
De-asta mă lupt.
De-asta nu pot.
De-asta încă devin.
La început, această poveste protejează.
Mai târziu, întemnițează.
Când durerea devine identitate, vindecarea devine o amenințare.
Vindecarea ar cere să renunți la explicație.
Vindecarea ar cere să stai în picioare fără scut.
Vindecarea ar cere responsabilitate acolo unde odinioară stătea durerea.
De aceea atât de mulți oameni pot vorbi fluent despre trauma lor și totuși sunt conduși de ea.
Cunosc limbajul.
Cunosc cadrul.
Cunosc povestea de origine, declanșatorii, tiparele.
Pot descrie rana perfect, dar explicarea nu este eliberare.
Limbajul poate cartografia durerea fără să o dizolve.
Intuiția poate orbita durerea fără să-i atingă miezul.
Nu poți vindeca ceea ce continui să arăți.
Performarea îngheață durerea pe loc.
De fiecare dată când rana este repetată pentru un public, extern sau intern, ea este reactivată.
Sistemul nervos învață că durerea trebuie să rămână disponibilă, trebuie să rămână vizibilă, trebuie să rămână gata să se explice.
Trupul nu cunoaște diferența dintre memorie și prezent.
Performarea menține rana vie.
Vindecarea cere intimitate.
Nu secret.
Intimitate.
Intimitatea este spațiul în care nimic nu trebuie să fie impresionant.
În care nicio perspectivă nu trebuie să aterizeze.
În care niciun progres nu trebuie să fie vizibil.
În care nimeni nu trebuie să înțeleagă prin ce ai trecut și ai supraviețuit.
Majoritatea oamenilor evită acest spațiu deoarece, fără un public, nu există niciun rol de jucat și fără un rol, sinele trebuie să se reorganizeze.
Această reorganizare se simte ca moartea.
Vindecarea demontează poveștile.
Dizolvă schelele narative care cândva țineau laolaltă identitatea.
Elimină explicația care făcea viața să aibă sens.
Lasă o persoană temporar fără limbaj.
De aceea, oamenii se agață de vorbit.
Continuă să spună povestea pentru că tăcerea ar cere prezență.
Continuă să proceseze pentru că încheierea ar cere mișcare.
Continuă să se identifice ca fiind ”în curs de vindecare” pentru că vindecarea completă ar cere un nou mod de a trăi.
Vindecarea pune capăt performării.
Elimină nevoia de a semnala lupta.
Elimină nevoia de a fi recunoscut prin durere.
Elimină confortul de a fi văzut ca rănit.
La început, asta se simte ca un abandon.
Dacă nimeni nu este martor la durerea ta, ea mai contează?
Dacă rana nu mai este menționată, a fost ea vreodată reală?
Dacă încetezi să mai vorbești despre ea, cine ești acum?
Aceste întrebări dor mai mult decât rana în sine, pentru că durerea a oferit cândva orientare.
Un sistem nervos vindecat nu transmite semnale.
Se stabilizează.
Acesta este unul dintre cele mai tăcute și mai greșit înțelese adevăruri, adevărata vindecarea devine mai tăcută.
Mai puțină explicare.
Mai puține reveniri.
Mai puțină repetare emoțională.
Mai puțină nevoie de a fi înțeles.
Nu pentru că durerea ar fi fost invalidă, ci pentru că nu mai este un comportament care să organizeze.
Persoana nu devine fără cusur.
Devine nedistrasă.
Energia sa se întoarce din trecut.
Atenția sa nu mai intră în bucle.
Trupul încetează să se mai încordeze în așteptarea repetării.
De aceea, vindecarea nu poate fi grăbită.
Grăbirea vindecării înseamnă, de obicei, înlocuirea unei performări cu o alta.
Victima devine supraviețuitor.
Supraviețuitorul devine iluminat.
Trauma devine identitate ca ”cel vindecat”.
Asta nu este vindecare.
Este schimbare de rol.
Adevărata vindecare nu îmbunătățește identitatea.
O simplifică.
Nu devii cineva nou.
Încetezi să te organizezi în jurul a ceea ce te-a rănit.
Sistemul nervos nu mai caută validare.
Trupul nu se mai așteaptă la pericol în momente obișnuite.
Mintea nu se mai întoarce compulsiv la explicații, iar când se întâmplă acest lucru, apare ceva neașteptat.
Spațiu, iar spațiul este înfricoșător.
Spațiul cere direcție.
Mulți oameni evită inconștient vindecarea pentru că nu știu cine ar fi fără durerea lor.
Rana a fost busola.
A explicat reacțiile.
A justificat limitările.
A dat sens luptei.
Vindecarea dă înapoi responsabilitatea.
Nu mai reacționezi.
Alegi.
De aceea, vindecarea vine adeseori deghizată în plictiseală, neutralitate sau nemișcare.
Nu există nicio lansare cinematografică.
Nicio descoperire dramatică.
Nici aplauze.
Doar absența tensiunii constante, iar această absență se poate simți insuportabilă la început.
Oamenii se așteaptă ca vindecarea să se simtă ca un triumf.
În schimb, adeseori se simte ca și cum ai sta într-o cameră goală după ce zgomotul se oprește.
Acesta este momentul în care viața reîncepe.
Vindecarea nu înseamnă să devii invulnerabil.
Înseamnă să devii disponibil.
Disponibil să acționezi fără să faci referire la trecut.
Disponibil să răspunzi în loc să retrăiești.
Disponibil să trăiești fără să dovedești supraviețuirea.
Nu te vindeci vorbind despre durere.
Te vindeci atunci când durerea nu mai are nevoie să vorbească în numele tău.
Nu pentru că este negată, ci pentru că este încheiată.
Încheierea nu-i șterge istoria.
Îi elimină autoritatea.
Acesta este adevărul final, devastator, pe care cei mai mulți nu îl aud niciodată: durerea care încă are nevoie de public se cere văzută, nu vindecată.
Durerea care a fost vindecată nu mai cere nimic.
Pur și simplu te lasă să trăiești.
Ceea ce nu mai are nevoie să fie expus s-a vindecat, în sfârșit.

Traducere Monica Poka

Sursa: Internet

Dacă materialele pe care le traduc și le împărtășesc gratuit vi se par valoroase, m-ar bucura dacă mi-ați susține această muncă printr-o donație, atât cât considerați că valorează pentru voi ceea ce ați primit. Vă rog să folosiți butonul ”Donate” care apare în partea dreaptă de sus a blogului ca să susțineți în continuare munca pe care o fac. Vă mulțumesc!