De Jason Gray
Înainte să existe guru, scripturi, retrageri sau descărcări…
Înainte să existe chakre, coduri și hărți karmice…
Înainte ca misticii să-și scrie extazele și călugării să înfășoare tăcerea în ritual…
A fost asta.....
O dimineață rece.
O grămadă de lemne.
O găleată grea.
Un foc care aștepta să se nască.
În acel moment, înainte de teorie, înainte de metaforă, înainte de transcendență,
era Dumnezeu.
Nu în tunet.
Nu în viziune.
În mișcare.
Mâini decojind scoarța.
Mușchi răspunzând nevoii.
Apă potolind setea.
Foc încălzind carnea.
Fără doctrină.
Fără iluzie.
Doar sacralitatea de a fi este ceea ce este necesar.
***Seducția Cerului***
Ai fost învățat să te întinzi.
Să urci muntele.
Să străpungi vălul.
Să cauți acel ”dincolo”.
Așa că ai făcut-o.
Ai meditat până te-au durut oasele.
Ai citit până când mintea ta s-a înecat.
Te-ai purificat, ai postit, te-ai predat, ai invocat, te-ai curățat.
Ai căutat o transmisie.
Ai implorat o licărire.
Când în sfârșit ai prins o străfulgerare, o crăpătură în cer, ai simțit gustul infinitului în care ai crezut.....
”Asta e. Am atins ceva etern.”
Poate că ai făcut-o.
Ce s-a întâmplat pe urmă?
Întoarcerea.
Căderea.
Pierderea.
Acel ”după” pentru care nimeni nu te-a pregătit.
Nimeni nu-ți spune că iluminarea
nu este coroana sufletului, ci moartea iluziilor sale.
Și ceea ce urmează arată exact ca ceea ce a fost înainte.
***Focul Care Nu Are Nevoie să Vorbească***
Înainte de iluminare: tăiai lemne, cărai apă.
După iluminare: tai lemne, cari apă.
Nu este doar o ghicitoare.
Este un secret codificat în simplitate.
Cei cu adevărat treziți nu devin mai mult.
Ei devin mai puțin.
Mai puțin zgomot.
Mai puțină identitate.
Mai puțină nevoie de a străluci.
Devin mai goi, nu mai zgomotoși.
Radiază tăcere.
Nu prin efort, ci pentru că nu mai rămâne nimic de demonstrat.
Stai cu ei și durerea ta se înmoaie.
Nu pentru că te-au vindecat, ci pentru că nu au nevoie să te vindece.
Ei taie lemne.
Cară apă.
Cumva, în prezența lor, la fel faci și tu.
***Bucla ”Următorului” Lucru***
Bucla nu se încheie odată cu trezirea.
Pur și simplu îmbracă haine noi.
După prima gustare a transcendenței,
căutătorul devine mai subtil în foamea sa.
”Trebuie să-mi stabilizez lumina.”
”Trebuie să integrez mai multe coduri.”
”Am nevoie de o altă descărcare.”
”Sunt aproape de misiunea sufletului meu…”
Și uite așa, lemnul rămâne netăiat.
Găleata stă uscată.
Lumea așteaptă să te întorci la ceea ce contează cu adevărat.
Iluminarea nu îți dă aripi.
Îți dă claritate.
Nu ca să scapi de umanitatea ta, ci să o locuiești pe deplin.
***Tăiatul Lemnelor ca Rugăciune***
Ce-ar fi dacă rugăciunea ar fi despicarea lemnelor cu prezență deplină?
Ce-ar fi dacă sfințenia ar fi căratul apei nu pentru purificarea spiritului, ci pentru că trupul este însetat și această lume contează?
Misticii au înțeles greșit când au încercat să fugă de pe pământ.
Adevărații înțelepți au rămas.
Au construit adăposturi.
Au gătit mâncare.
Au mers în spatele boilor.
L-au îngrijit pe cel bolnav.
Nu au devenit nemuritori.
Au devenit folositori.
Prin asta, au găsit prezența pe care o caută fiecare căutător.
***Renașterea Simplității***
După ce strălucirea se estompează…
După ce viziunile se opresc…
După ce descărcările cosmice se dizolvă în liniște…
Rămâi cu.......
O sobă de aprins.
O podea de măturat.
O scrisoare de scris.
O masă de gătit.
Un moment în care să alegi din nou iubirea.
Acesta este altarul.
Acesta este locul unde locuiește Dumnezeu.
Nu sus.
Nu dincolo.
Ci în mâna care ridică securea.
În pașii care merg spre fântână.
În plămânii care expiră în dimineața rece.
Divinul nu-ți cere devoțiunea.
Vrea doar să fii aici.
Pe deplin.
***Ceea ce Nimeni Nu Spune Vreodată Despre Libertate***
Adevărata trezire nu se simte ca o victorie.
Se simte ca o pierdere.
Pierderea străduirii.
Pierderea semnificației.
Pierderea faptului de a fi special.
Pierderea nevoii de a fi văzut.
În această pierdere... câștigi totul.
Câștigi din nou vântul.
Câștigi tăcerea.
Câștigi capacitatea să râzi adânc, să plângi sincer, să mergi fără să fie nevoie să ajungi.
Câștigi înțelegerea că nu mai trebuie să se întâmple nimic ca acest moment să fie sfânt.
Nu pentru ceea ce este, ci pentru că nu-i mai opui rezistență.
***Cel Iluminat Dispare***
Nu mai postează.
Nu mai predică.
Nu mai performează.
Nu pentru că a renunțat la cale,
ci pentru că a devenit calea.
Apare în grădină.
La marginea patului.
Cu o mână deschisă.
Cu ochi liniștiți.
Îl simți înainte să vorbească.
A încetat să mai încerce să fie lumina.
A lăsat doar lemnele să ardă.
În acea căldură, ți-aduci aminte de ceva mai profund decât cuvintele.
Ți-aduci aminte de tine însuți.
***Focul Este Aprins***
Acum te întorci la propria-ți grămadă de lemne.
La propria-ți cale, cea de sub tălpile tale.
La propria-ți respirație ca tămâie sacră.
Data viitoare când tai lemne, simte.
Scoarța.
Greutatea.
Sunetul unei despicări curate.
Data viitoare când cari apă, las-o să te învețe ce este harul.
Nu să plutești.
Nu să strălucești.
Să porți.
Să dăruiești.
Să fii.
În asta, vei ști...
Nu ai părăsit niciodată adevărul.
Doar ai rătăcit prin iluzia a ceva mai bun.
Dacă materialele pe care le
traduc și le împărtășesc gratuit vi se par valoroase, m-ar bucura dacă mi-ați
susține această muncă printr-o donație, atât cât considerați că valorează
pentru voi ceea ce ați primit. Vă rog să folosiți butonul ”Donate” care apare
în partea dreaptă de sus a blogului ca să susțineți în continuare munca pe care
o fac. Vă mulțumesc!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.