Eu și Calea

Din ciclul  De ale mele

Că lucrurile se precipită este clar pentru toată lumea, toată lumea care alege să vadă, simtă, conștientizeze acest fapt. Și odată cu asta apar unele probleme. Unele sunt noi, iar altele sunt vechi de când lumea.

Una dintre ele, ce ține de cele vechi, este nevoia de a te implica în viața, alegerile, felul de a fi al celorlalți; nevoia de a aproba, superviza sau infirma părerile lor. Este una să te implici printr-o vorbă de simpatie și încurajare pentru că simți că este binevenită și apreciată, asemeni unei guri de apă în deșert, și alta să simți nevoia de a spune, ”da, așa este, este și asta o alegere și sunt de acord cu ea.” Întrebarea care se pune este: ți s-a cerut aprobarea, acordul, părerea? Dacă da, este OK, înseamnă că acea persoană nu este încă suficient de puternică ca să aibă încredere în ea însăși în asumarea propriilor alegeri. Este un elev care mai are nevoie de aprobarea profesorului. Și, deocamdată, este bine pentru elev. Dar profesorul? Din ce poziție face acea afirmație? Și întrebarea asta o adresez tuturor celor ce se simt într-un fel sau altul în postura de profesori. Nu contează domeniul. Dacă tu ca profesor (recunoscut sau închipuit) simți nevoia de a aproba, infirma părerea sau ideea elevului (real sau închipuit) atunci și tu ai o problemă. De ce? Pentru că nimeni nu poate fi profesor pentru nimeni. Pentru că, de fapt, în adâncul ființei sale nimeni nu are nevoie de părerea ta. De multe ori așa-zișii elevi nu au nevoie decât să-și împărtășească propriile îndoieli pentru a le putea depăși singuri. NU AU NEVOIE de aprobarea sau dezaprobarea nimănui chiar dacă ei așa cred. Un profesor adevărat  ȘTIE că NU POATE să afirme decât propria sa viziune asupra oricărui subiect luat în discuție. ȘTIE că singurul lucru pe care-l poate face pentru acel elev este să mențină un spațiu de frecvență înaltă în care ”elevul” să-și găsească propriile răspunsuri. Ce poți să faci pentru cel/cea care-ți cere părerea este să-i împărtășești propria ta experiență, dacă o ai, menționând acest fapt. De exemplu, ”Și eu am trecut prin asta și atunci mi s-a părut potrivit să....”. Așa îi lași spațiu ”elevului” să-și găsească propriile răspunsuri. Degeaba te apuci să i le turui pentru că tu așa le-ai învățat, citit sau experimentat. Ele sunt DOAR PROPRIA TA experiență legată de un fapt, lucru perceput de tine în felul tău, cu posibilitățile și abilitățile tale. Și nu te-ai conectat de fapt la elev și la problema lui, ci la experiența ta și la percepțiile tale asupra experienței trăite de tine. Unii simt nevoia de ”a-și da cu părerea” pentru că se simt o autoritate în domeniu și fie cred că acea părere are nevoie de girul lor, fie se tem să nu fie ”detronați” din postura în care se află sau cred că se află.  TREZIREA OAMENI BUNI! FIECARE ESTE PERFECT CAPABIL SĂ DECIDĂ PENTRU SINE ÎNSUȘI FĂRĂ A FI NEVOIE SĂ FIE APROBAT SAU DEZAPROBAT DE CEILALȚI! Acesta este un tipar vechi care chiar că nu mai funcționează și doar creează constrângere și frustrare de ambele părți.

O altă problemă este ceea ce eu am denumit ”Workshop-iada”. Am cunoscut/cunosc oameni care sunt dintr-un curs în altul, cursuri care, de cele mai multe ori, nici măcar nu au o tematică comună astfel încât să le poată da o direcție. Este moda de a merge la workshop-uri și a te da spiritual. Păi de la a participa la 100 de workshop-uri la A FI spiritual este cale lungă oameni buni. Participarea la workshop-uri nu te face spiritual. Ceea ce poate face un workshop este să-ți indice o cale pe care TU trebuie să o faci nu workshop-ul sau profesorul care îl ține. El a făcut sau nu această cale. Și eu am participat la workshop-uri. Și am avut șansa să-mi dau seama ce mi se potrivește și ce nu. Culmea este că, conștientizarea căii mele n-a venit de la nici unul dintre ele. Ceea ce am descoperit este că nici unul dintre ele nu a făcut ceea ce EU aveam/am de făcut. Poți afla foarte multe la un workshop, dar asta este doar o informare asupra unei posibile căi pentru fiecare. Și de-aici încolo începe ceea ce Kryon numește ”mineritul în tine însuți”. Să nu mă înțelegeți greșit, nu sunt împotriva workshop-urilor, nici vorbă. Dacă ele n-ar fi necesare, n-ar exista. Pentru cine sunt necesare, asta este o altă problemă care acum însă nu contează, pentru că cererea mai crează oferta. Și Universul oferă fiecăruia ceea ce el/ea crede că are nevoie. Singurul lucru important este ca fiecare să-și găsească calea și să se țină de ea. Dacă vreți să stați pe două scaune, veți cădea între ele; dacă vreți în două luntre, veți face cunoștință cu apa. Pentru cei care-și mai caută calea prin workshop-uri și încă n-au găsit-o după ț workshop-uri, înseamnă că nu caută unde trebuie. Un căutător adevărat și determinat o va găsi fără a fi nevoit să-și golească buzunarele pentru asta. Și acum apare o altă problemă. Ți-ai găsit/intuit calea. Ce faci mai departe? O urmezi sau alegi să-ți continui hoinăreala pentru că te-ai obișnuit să o faci? Dragii mei, din momentul în care v-ați descoperit/intuit calea trebuie să înțelegeți că următorul vostru pas este să DEVENIȚI/FIȚI acea CALE. Din acel moment este necesar să vă identificați cu Calea, pentru că VOI SUNTEȚI CALEA VOASTRĂ. Până nu vă asumați această lucrare, veți fi tot călători în neant. Sau și mai rău, am întâlnit astfel de ”săritori” care după multă workshop-iadă au abandonat căutarea pentru că au ajuns la concluzia că au ajuns la fundul sacului, bănesc sau al răbdării, și n-au dobândit nimic în schimb. Nu este suficient să ai un teren pe care să vrei să-l cultivi dar după ce l-ai cumpărat și l-ai arat ți-a dispărut elanul de a-l însămânța, a-l plivi, uda și apoi culege. ”Mineritul în tine însuți” o dată început, nu se mai termină. Mulți chemați, puțini aleși ar spune unii. Poate că este ceva adevăr în asta. Doar că alegerea nu este făcută de nimeni altcineva decât de tine însuți, fiecare se alege pe sine însuși. Eu, tu el, ea ne alegem fiecare pe noi înșine, nimeni altcineva.

Și o problemă legată de noile vremuri pe care am văzut-o apărând de curând este problema noilor abilități pe care ființa umană și le descoperă și pentru care nu există încă școli sau instituții abilitate să le recunoască, ateste, legifereze și așa mai departe. Ce pot să facă cei care descoperă subit că pot comunica cu natura? Cu plantele, cu animalele, cu elementele planetei? Că prin această comunicare pot fi de un real ajutor în schimbările ce se cer în acest moment? Le vor ascunde din nou în ei înșiși de teama de a nu fi luați în derâdere de către ceilalți sau puși în imposibilitatea de a le folosi pentru că ”nu există cadrul legal pentru manifestarea lor”? Ce vor face cei care încep să ”radiografieze” cu privirea sau alte simțuri corpul uman mai ceva decât cel mai performant aparat folosit în prezent? Dacă vă veți ascunde din nou aceste abilități, dragii mei, nu vă veți împlini misiunea. Pentru că misiunea voastră este să arătați lumii ce poate face ființa umană doar folosindu-și abilitățile care au fost latente până de curând. Este alegerea voastră, a fiecăruia, ce veți face. Ce pot să vă spun este că, pentru a fi ceva ”legiferat”, acel ceva trebuie ca întâi să existe. Legea nu crează nimic. Legea are rolul de a organiza ceva ce deja există. Și asta doar atâta timp cât vom vedea/crede că este necesar să fie așa. Cu cât veți încerca mai mult să vă reprimați darurile/abilitățile nou descoperite cu atât mai mult vă va crește frustrarea. De ce? Pentru că vă puneți contra vântului. Și vântul aduce schimbarea. Nu mai este un vânticel dragii mei, este un uragan. 

Sunt câteva gânduri care s-au cerut spuse. Dacă nu le spun și le ”dospesc” prea mult mă explodează. Multă vreme le-am dospit și când au hotărât să iasă, au fost vulcan. Mi-am învățat lecția.  Sunt sigură că mulți ați experimentat acest lucru. Ascultați-vă pe voi înșivă, dorul inimii voastre și faceți cum simțiți că este bine pentru voi. Și nu uitați că ceea ce facem altora, ne facem de fapt nouă înșine. Așa că, dacă cineva rezonează cu ceea ce am scris, mă bucur. Dacă nu, îl rog să treacă mai departe pentru că nu sunt pentru el/ea.

Monica Poka