Meditații

duminică, 18 mai 2014

Lecția răbdării și nocivitatea concursurilor




Din ciclul  De ale mele

Nu știu dacă în ceea ce privește răbdarea a fost o lecție sau un examen, dar cu siguranță și-a atins ambele scopuri. Și pentru că povestea mea începe cu lecția/testul răbdării, am să încep și eu în această ordine. Cele două teme nu sunt atât de separate precum par la prima vedere și veți vedea de ce. De-a lungul timpului am circulat mult și prin Romania și în afara ei cu mașina, întotdeauna la volan fiind soțul meu. Deși dețin și eu de ceva vreme, ani buni, un permis de conducere, niciodată nu s-a pus problema că aș putea conduce și eu. De ce? Nu ai experiență, este necesară o anumită rutină, nu cunoști mașina, ..... Poate doamnelor le este cunoscută această situație. În traducerea mea, nu ești destul de bună să faci asta sau eu sunt mai bun, mai priceput și fac eu. Poate că din cealaltă perspectivă există și intenția de a menaja, de a lua asupra ta ceea ce consideri a fi un efort peste puterile celuilalt, sau educația dată băieților că ei trebuie să facă întotdeauna muncile cele mai grele. Dar la bază va sta, întotdeauna, ideea de eu sunt mai bun, mai priceput, mai experimentat decât tine și mai în măsură să fac asta sau aia. Și nu am răbdare să stau după tine și să mă enervez că nu faci lucrurile cum trebuie (cum cred eu că trebuie făcute).

Bun, deci contextul l-am creionat. Problema condusului era, de fapt, reflexia sentimentului de a fi suficient de bună, problemă pe care cred că o au 99,99999% din oamenii de pe Pământ în acest moment. Și aceasta este forma sub care mi s-a înfățișat mie personal. Pentru că am cerut să rezolv cât mai multe probleme în această viață și în forma cea mai clară posibilă pentru mine, așa le și primesc. Și pentru că Universul, Sursa, Creatorul, eu însumi în calitate de Co-Creator, suntem atât de iubitor inventivi, am ales să-mi ofer această conștientizare pornind de la rădăcinile sale, cel puțin de la cele din această viață.

Fiica mea și-a manifesta dorința de a partcipa la un concurs de balet desfășurat tocmai la Bacău, oraș aflat la peste 350 de km de Cluj Napoca. Toate bune și frumoase, dar soțul meu nu putea să o ducă deoarece avea un alt program care cerea obligatoriu prezența lui într-un alt oraș. Așa că, iată și ocazia mea de a avea experiența condusului mașinii pe o distanță mai mare de 80 de km și timp mai mult de o oră. Mi-am zis ”Ce-ai cerut, ți-ai adus în realitatea ta. Acum ce faci?” După o matură chibzuință (imatură după părerea altora) am decis că este exact ceea ce am nevoie să experimentez exact ACUM. Așa că am adus la cunoștința familiei că plec la Bacău în calitate de șofer cu fiica mea, cu profesoara ei de balet și cu încă două colege de-ale ei. Și pentru că pot fi suficient de hotărâtă (încăpățânată) atunci când decid ceva, nimeni nu a mai putut să-mi schimbe hotărârea. Așa că mașina a luat drumul service-ului auto pentru a fi verificată și pregătită de drum.

Testul răbdării a început chiar din momentul în care am plecat la drum. Plecarea, hotărâtă la ora 13, a avut loc la 14,15 minute. Așa că am avut de așteptat mai mult de o oră pentru a începe aventura. Am ales să nu las nimic să-mi tulbure bucuria de a face această călătorie împreună cu fiica mea și în consecință mi-am verificat manichiura (tipic feminin, nu)? Și iată-ne pornite la drum, luând în piept un drum care, pe orice rută l-ai face durează mai mult de șase ore. Am cerut ajutorul prietenilor și iubiților mei asistenți din lumea mai puțin vizibilă deocamdată, și dă-i să sune. A fost un drum extraordinar, pur și simplu extraordinar din toate punctele de vedere. Am trăit fiecare clipă cu o profundă bucurie și recunoștință pentru experiența minunată pe care mi-am oferit-o. Starea mea de bucurie și de bine s-a transmis și celorlalte companioane și, în ciuda vremii teribil de instabile, și a drumului nu întotdeauna atât de bun, am ajuns cu bine la Bacău în șase ore și douăzece de minute. Da, iată că am putut să o fac. Deși nu ne dăm seama, neîncrederea celorlalți ne alimentează și susține propria noastră neîncredere în noi înșine. Pentru că așa suntem noi oamenii până la un anumit punct. Până la punctul în care ne dăm seama că putem face/fi orice ne dorim. Că nimeni nu poate face/fi asta pentru noi sau în locul nostru. Împlinirile și confirmările pe care noi ni le oferim nouă înșine sunt cele mai fantastice și magice trăiri cu putință. Este ÎNTÂLNIREA TA CU TINE ÎNSUȚI. Și nu poate fi explicată în cuvinte, ea poate fi doar trăită/experimentată.  

Deci, această parte a experienței fiind trăită, am crezut că pentru mine lecția/experiența s-a încheiat. Dar, se pare că nu asta alesesem pentru mine. Acesta fusese doar începutul. Și deși liniaritatea este baza experienței umane, eu am avut de trăit această experiență într-un mod total neliniar. Adică de la coadă la cap. După ce am vindecat sentimentul ne-vredniciei, mi-am oferit și șansa de a-i vedea/simți rădăcinile și de a le conștientiza și pe acestea pentru a completa și încheia lecția. Aceasta a fost partea dureroasă a experienței: a doua zi, ziua concursului pe care, inițial, am ales să o petrec din postura observatorului nefiind necesară implicarea mea directă.

Ajungem la Teatrul Bacovia, locul desfășurării concursului. Mulțime de copii care se pregăteau pentru concurs, părinți și profesori care forfoteau în jurul lor. O stare generală de emoție, de speranță și visuri. O parte din mine a fost ”aruncată” cu mulți ani în urmă, într-o altă sală de spectacol în care așteptam să intru pe scenă cu inima cât un purice visând la un loc pe podium. A fost extraordinar să pot trăi și re-trăi într-un mod multidimensional această experiență. Experiența ACUM-ului din acel moment și a ACUM-lui din acest moment de timp. Vedeam/simțeam și emoțiile mele și pe cele ale concurenților care-și așteptau rândul să intre pe scenă. Ochișorii lor plini de speranță, teamă și emoție, de dorința de a termina cât mai repede ceea ce au de făcut acolo, rugându-se în sinea lor ”să le iasă”. În concurs au intrat copii și tineri de la clasele  a cincea până la a douăsprezecea. Toți împărtășeau aceiași emoție. Dar, nu exista nici un semn de competiție între ei. Ceea ce ei își doreau, fiecare, era să arate ce știu sperând că asta le va aduce dacă nu marele premiu, cel puțin un premiu meritoriu. Că vor fi observați, apreciați și recunoscuți pentru vrednicia lor. Una dintre fetele care-și aștepta intrarea pe scenă tremura de emoție. Am luat-o în brațe și i-am spus că este frumoasă și că orice ar face este minunat pentru că ea însăși este o minune. M-a strâns la rândul ei în brațe și mi-a spus ”Mulțumesc”. Și o parte din emoția ei s-a evaporat. Aș fi vrut să pot face asta pentru fiecare copil de acolo. Să-i spun fiecăruia că este o minune și că nu are nevoie de nici un premiu sau recunoaștere pentru asta.

Ceea ce este trist este că noi, adulții, în inconștiența noastră și datorită educației pe care noi înșine am primit-o la rândul nostru, le inducem copiilor noțiunea și ideea competiției. Acesta este un tipar vechi și dureros. Și fiecare ființă umană a trecut prin asta. Fiecare dintre noi a învățat sub o formă sau alta pe propria-i piele ce înseamnă competiția. Să fii cel/cea mai bun/ă. Să fii în top, să fii admirat/ă că ești mai bun/ă decât ceilalți. Este asta oare ceea ce avem nevoie? Întrebați-vă fiecare în sinea voastră, mai ales cei ce sunteți părinți acum: AM AVUT/AVEM NOI NEVOIE DE ASTA? AU NEVOIE COPIII NOSTRI DE ASTA? Sigur nu. Cei ce simțiți/gândiți cu inima veți răspunde răspicat: NU, NU AM AVUT/AVEM NEVOIE DE ASTA! NU ASTA NE DORIM PENTRU COPIII NOȘTRI! Pentru că fiecare copil/om este o minune unică și singulară. Pentru că fiecare are un ceva al lui/ei insuși/însăși care-l face deosebit/ă în cel mai frumos mod posibil. Nu avem nevoie de competiție pentru că competiția distruge nu crează, competiția separă și nu unește, competiția ESTE NECESAR SĂ DISPARĂ pentru ca noi să ne putem bucura de CEEA CE SUNTEM FIECARE. Să ne putem ONORA UNII PE CEILALȚI. Să ne putem iubi cu adevărat unii pe ceilalți pentru ceea ce suntem nu pentru ceea ce ar putea alții să decidă că am fi. Nimeni nu poate ști/decide cine sunt eu cu adevărat. Pentru că nimeni niciodată nu mă va cunoaște așa cum mă cunosc eu. Și atunci, de ce aș avea nevoie de recunoașterea lor, de un loc pe un podium? Fiecare dintre noi are un loc pe podium. Doar că acel podium este PODIUMUL VIEȚII.  

Cel mai bun lucru pe care l-am putea face ar fi să desființăm TOATE concursurile și în locul lor să punem FESTIVALURILE, festivalul creației și frumuseții unde competiția sau comparația nu există și nici nu are ce căuta. Știm cu toții că, din păcate, mai ales în domeniul artei și cel puțin în România 99,9999999% din concursuri au câștigătorii cunoscuți încă dinainte ca concursul să înceapă. Oare de ce ne încăpățânăm să mai participăm? Ce sperăm să obținem? Mai multă durere și mai multă deziluzie..... Am văzut tineri și copii materializând această greață fizic. Ei nu știu încă că o fac. Este dureros să te uiți la ei și să-i vezi trecând prin ceea ce și tu ai trecut cândva. Să știi cât de mult le marchează viața, cât de ”varză” le face emoționalul.... Intrăm/am intrat într-o nouă eră. Ce ar fi să o celebrăm prin apreciere și onorare nu prin competiție și separare? Ce ar fi să ne permitem să ne unim în bucurie creând o lume nouă măcar pentru copiii noștri dacă nu pentru noi înșine? 

De câțiva ani buni îmi încurajez copiii să se aprecieze și respecte pentru ceea ce ei sunt și nu pentru ce le spun alții că ar fi. Este greu să faci asta într-o lume construită pe supraviețuirea prin competiție. Într-o lume în care valoarea este negată și non-valoarea promovată. Pentru a vedea dincolo de aparență este necesară o maturitate spirituală. Dar cum acest nivel al maturității spirituale este într-o creștere fără precedent în această perioadă, cred că stă în puterea fiecăruia dintre noi să spună ASTA VREAU SĂ EXPERIMENTEZ/TRĂIESC și ASTA NU VREAU SĂ MAI EXPERIMENTEZ/SĂ MAI TRĂIESC. Și așa începe schimbarea..... cu fiecare dintre noi care ia această decizie. Este ca și atunci când eram copii și spuneam ”Nu mai vreau să mă joc de-a ascunsa, vreau să sar coarda acum.” Haideți să nu ne mai jucăm de-a competiția, să ne jucăm de-a ne onora unii pe ceilalți.

Această lecție/test pentru mine s-a încheiat doar în momentul în care am pus mașina în parcare. Pe drumul de întoarcere am putut experimenta și nerăbdarea pasagerilor suprapusă peste propria ta nerăbdare de a ajunge cât mai repede acasă, lucru care pune o presiune destul de mare pe cel care ”se ține de volan”. Așa că acum știu și cum este să fii pasager și cum este să fii la volan și să simți că ești răspunzătoare pentru siguranța și viața celor de lângă tine. Este o experiență completă și sunt recunoscătoare că am avut-o. Mulțumesc tuturor celor care au fost alături de mine în această minunată lecție/experiență indiferent de forma în care au ales să o facă.  


Monica Poka

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.