Căderea tiparelor și programelor minții umane

Din ciclul De ale mele

Dacă ar fi să descriu energiile din ultimele două săptămâni mi-ar fi destul de greu să o fac. De ce? Pentru că au fost atât de amestecate, de învolburate și de ne-constante încât nu cred că aș găsi cuvintele potrivite să o fac. Dar asta este, de fapt, una dintre marile provocări cu care ne confruntăm ACUM: dorința minții noastre umane de a explica, cataloga și bate în cuie ceea ce noi putem percepe că am experimenta.

Descrisă pe scurt, starea pe care am experimentat-o a fost cea de a mă afla într-un ascensor fără butoane, pornit și oprit de altcineva, eu neavând posibilitatea de a opri la un anumit ”nivel” acel ascensor. Sau mai vizual descris, ca și cum aș fi fost o bărcuță aflată pe o mare când în furtună, atunci urcând până la cer ca de acolo să cad imediat în hăul căscat sub mine, fie liniștită cu Soare și plaje cristaline care se topeau apoi într-o altă furtună.

Și toate acestea cu o viteză uimitoare care nici măcar nu aveau ”timp” să se manifeste în exteriorul ființei mele. Când în sfârșit, lucrurile/stările s-au mai domolit și am întrebat ”Ce a fost asta?” răspunsul primit a fost, așa cum puteți ghici, tot o întrebare ”Ce faci atunci când te tai la deget și-ți țâșnește sângele ca dintr-o arteziană?”

”Păi ce să fac, fac tot ce pot să opresc sângerarea, apoi evaluez gravitatea situației: este nevoie să merg la un serviciu de urgență sau este suficient un pansament bine făcut.”

”Aha, deci nu stai să te gândești și să analizezi motivul pentru care te-ai tăiat și ce l-a putut cauza, ce ai de învățat din asta și alte bla, bla, bla-uri pe care le rulați voi prin mintea voastră umană.”

”Pot să mă gândesc la asta DUPĂ ce rezolv situația pentru că altfel s-ar putea să nu mai am cu ce sau la ce mă gândi …” Răspunsul a fost un hohot de râs.

”Bun, dar deși presupun ce a însemnat toată această învălmășeală de energii, cred că aș vrea să-mi confirmați ipoteza. Sunt sigură că nu am trecut numai eu prin astfel de situații și ne-ar prinde bine să avem niște confirmări de la voi, aspectele noastre mai înalt dimensionale.”

”Hai să-ți auzim ipoteza” mi-a spus unul, sau mai multe, dintre aspectele mele și am simțit un zâmbet în genul ”gura până la urechi”.

”Deci, am avut momente (nici măcar perioade) în care am fost foarte fericită, chiar exaltată aș spune, care au durat … cât au durat. Apoi, am căzut într-un hău pe care l-aș putea asemui cu Iadul descris de știm noi cine. În momentul în care am simțit alunecarea în hău am încercat să opresc ascensorul, dar n-am găsit nici un buton de STOP, iar cele cunoscute de mine nu funcționau.

Așa că, m-am întrebat ce ar fi să explorez acel hău sau să-l las pur și simplu să fie, fără să mă zbat deloc să ies din el. Să trăiesc acea stare de hău cu aceiași atitudine cu care trăiesc starea de ”a fi pe vârful muntelui”. La început am început ca doar să o accept, ca apoi să-mi dau voie să o trăiesc fără nici o reținere.”

”Și cum a fost?”

”Nu atât de rău pe cât m-aș fi așteptat. Exact, ”m-aș fi așteptat”. Asta este cheia?”

”Da, oarecum asta este cheia. Pe ce se bazează așteptarea ta? Pe niște experiențe și programe vechi, nu-i așa? Care este tendința de a re-acționa atunci când întâlnești o stare, situație care este clasificată de mintea ta drept rea, neplăcută, tensionată?”

”Să apăs butonul unui etaj de mai sus.”

”Exact. Să fugi de ea. Pentru că judeci acea situație și, prin urmare, îi opui rezistență. Ce ai constatat atunci când ți-ai dat voie să o experimentezi, pentru că oricum nu puteai face altceva în acel moment?”

”A fost chiar interesant, mi-am dat voie să fiu tristă, să-mi fie lehamite, să mă simt ”la pământ” din toate punctele de vedere și doar să mă observ și să simt cu adevărat ce ”simt” în acea situație/stare. Nu a fost chiar ce mă așteptam să fie, adică nu a ”durut” atunci când am acceptat-o așa cum era, n-am mai simțit nevoia să fug de ea.”

”Dar a mai fost ceva, nu-i așa?”

”Da, a mai fost ceva … ȘTIAM că nu va dura, că este doar temporară și că ”după ploaie, vine soare”. Și asta m-a făcut să fiu oarecum liniștită, să nu mă mai zbat să ies din ea. A fost o senzație extrem de interesantă de care m-am și bucurat în cele din urmă. Da, pot spune că la un moment dat am acceptat cu bucurie și acea stare.”

”Te-ai întrebat de ce?”

”Da. Cred că elementul hotărâtor a fost faptul că am conștientizat că este doar o stare, nu am luat-o personal în sensul ”ce am făcut iar”, lucru care nici nu m-a făcut să fug de ea, de fapt, de mine. Mi-am dat seama că noi oamenii avem tendința de a cataloga totul și apoi de a considera că lucrurile vor fi întotdeauna așa. Adică, dacă ACUM îmi este ”rău”, asta înseamnă că îmi va fi întotdeauna ”rău”. Și nu este așa. Este o curgere pur și simplu.

Doar de noi depinde cum ne raportăm la acea curgere și dacă o lăsăm să fie sau vrem să o transformăm după niște tipare și programe mentale care ne spun că este bine sau rău să facem asta sau aia. Mintea noastră are tendința să ia toate informațiile, să le prelucreze și să le transforme în reguli, teoreme, postulate imuabile pe care le generalizează apoi la toate situațiile pe care ea le percepe ca făcând parte din ”biblioteca” ei de situații cunoscute. Lucrurile nu stau chiar așa. Cad TOATE programele minții umane și avem nevoie de altele … de unele care să fie în acord cu noile energii. Asta este ceea ce simt eu.”

”Și ai dreptate: cad TOATE tiparele și programele minții umane obișnuite. De voi și numai de voi depinde ce veți pune în locul lor.”

”Da. Până vom ajunge la ”fără programe” nu-i așa?”

Dar nu am mai primit nici un răspuns, doar un zâmbet plin de iubire.

Sper ca această împărtășire să vă ajute pe cei care vă confruntați cu situații similare. Am constatat că este extraordinar de susținător să afli că nu urci singur muntele.

Namaste!

Monica Poka