De Jason Gray
Strălucirea blândă a dovlecilor, mirosul frunzelor care se ofileau frumos, râsul care plutea prin frig, toate acestea păreau vii într-un fel în care puține alte nopți au făcut-o vreodată.
Pentru mine nu era vorba despre frică sau groază, ci despre conectare.
În fiecare 31 octombrie, deveneam parte a ceva mai vechi decât înțelegeam eu.
Stăteam la ușa mea cu un bol cu bomboane, împărțind zâmbete fantomelor și super-eroilor, vrăjitoarelor și rătăcitorilor care treceau, toate mici scântei de bucurie sub cerul de toamnă și, deși costumele se schimbau în fiecare an, sentimentul nu s-a schimbat niciodată.
Era singura noapte în care simțeam lumea respirând împreună, cei vii și cei pierduți, cei văzuți și cei nevăzuți.
Halloween-ul, pentru mine, nu a fost niciodată un spectacol.
A fost un ritual.
Un schimb sacru între lumină și umbră.
O sărbătorire a ceea ce înseamnă să-ți aduci aminte.
Anul acesta, însă, pentru prima dată în viața mea, lumina de pe verandă a rămas stinsă.
Fără decorațiuni.
Fără bol cu bomboane.
Fără pași pe trepte.
Doar tăcere.
Doar eu.
La început, s-a simțit greșit.
Ca și cum aș fi trădat ceva străvechi, dar pe măsură ce noaptea se adâncea, am început să-mi dau seama că poate încă o onoram, dar într-un mod diferit.
Halloween-ul nu a fost, de fapt, niciodată despre zahăr și costume.
S-a născut din ceva mult mai vechi, festivalul Samhain, trecerea celtică între lumi.
Era momentul în care vălul se subția, iar cei vii puteau vorbi în șoaptă cu cei morți.
O noapte în care se onorau strămoșii, se aprindeau lumânări în ferestre astfel încât sufletele rătăcitoare să-și poată găsi drumul spre casă.
În vremurile străvechi, oamenii pregăteau mâncare pentru spirite, crezând că iubirea nu se termina odată cu moartea, ci doar își schimba forma.
Au făcut focuri de tabără nu ca să sperie întunericul, ci să invite lumina înapoi.
Purtau măști nu ca să se ascundă de rău, ci să meargă printre cele nevăzute fără frică, și undeva pe parcurs, asta a devenit Halloween.
Acum, sub tot zahărul și pânzele de păianjen, același adevăr bate încet, dar sigur:
Această noapte aparține aducerii aminte.
Trecerii.
Celor care umblă în ambele lumi.
În seara asta, stând aici în întuneric, în sfârșit înțeleg.
Să stingi luminile nu înseamnă absența sărbătoririi,
ci întoarcerea la originea ei.
O veghe tăcută pentru cei care au fost înainte,
pentru cei pe care i-am pierdut
și pentru părțile din noi pe care abia acum învățăm să le întâlnim.
Tuturor celor care petrec Halloween-ul singuri anul acesta, vă urez să nu fiți singuri în tăcerea voastră.
Faceți parte din cel mai vechi ritual, pauza sacră dintre sfârșituri și începuturi.
În timp ce lumea de afară poartă măști, voi vă demascați adevărul.
Ascultați.
Vă amintiți.
Această noapte nu a fost niciodată despre costume.
A fost despre curaj.
Curajul de a înfrunta întunericul, nu ca pe un dușman, ci ca pe un învățător.
Să simți subțirimea vălului și să recunoști că aceiași flacără arde de ambele părți ale lui.
Halloween-ul a fost întotdeauna mai mult decât o sărbătoare.
Este o oglindă.
Ne amintește că moartea și viața dansează împreună, că trecutul încă vorbește în șoaptă și că tăcerea este uneori cea mai zgomotoasă rugăciune.
Fiecărui suflet care stă liniștit în seara asta,
tuturor celor care nu au scos dulciuri, dar încă poartă lumină în ei, această noapte vă aparține.
Strămoșilor voștri, amintirilor voastre, speranțelor voastre nerostite.
Liniștii voastre.
🎃 Halloween fericit.
Fie ca liniștea voastră să fie sfântă.
Fie ca întunericul vostru să fie blând și fie ca fiecare umbră să vă amintească că nu ați fost niciodată cu adevărat singuri.
Traducere Monica Poka
Sursa: Facebook
Dragi cititori, unele dintre
materialele pe care le traduc sunt contracost și trebuie să plătesc pentru ele.
De asemenea, traducerea îmi ia timp, și după cum știți, le ofer gratuit. Mi-ar
fi de mare ajutor dacă m-ați susține în acest efort cu o donație, atât cât
simțiți fiecare, folosind butonul ”Donate” de pe blog. Vă mulțumesc!
