Întrebarea care a schimbat totul

 

De Jason Gray
 
Cu mulți ani în urmă, am fost oprit de un străin.
Era un bărbat mai în vârstă, nu doar bătrân, deghizat în felul în care un monarh s-ar putea îmbrăca ca cerșetor ca să se plimbe nevăzut printre oamenii din propriul său popor.
S-a uitat la mine și a spus:
”Dacă ți-aș spune că acum cincizeci de generații familia ta a venit de pe o altă planetă, m-ai crede?”
Întrebarea a deschis o fisură în mine.
Pentru o clipă am stat suspendat între neîncredere și recunoaștere.
Nu era genul de întrebare la care răspunsul era menit să fie dat prin logică, era o cheie, așezată în mâna mea, așteptând să fie răsucită.
M-am oprit.
M-am uitat în ochii lui, căutând un truc sau o poveste, și totuși ceea ce am văzut acolo nu era o înșelătorie, ci o certitudine liniștită.
Am simțit ecoul unui adevăr pe care nu-l rostisem încă și apoi am spus, simplu: ”Da”.
Amintirea Unei Alte Lumi
Cu mult înainte ca cuvântul Pământ să fi existat, înainte ca noi să desenăm hărți sau să sculptăm granițe, înainte ca specia pe care o numim ”umană” să-și fi căpătat forma actuală, aparțineam unui cer diferit.
Nu a fost o fantezie.
A fost acasă.
Lumea noastră nu era diferită de cea de acum.
Avea oceane, păduri, munți mari și cristalini care cântau atunci când vântul sufla printre ei.
Era mai veche, mai liniștită, mai rezonantă, o lume în care gândul și materia se împleteau perfect.
Nu eram legați de corpuri așa cum suntem acum.
Purtam forma fizică ca pe o haină și ne lepădam de ea când terminam.
Comunicarea a fost directă, de la suflet la suflet, fără măștile limbajului, dar un mare ciclu a ajuns la sfârșit.
Steaua pe care o înconjuram s-a întunecat.
Rețeaua noastră planetară s-a fracturat.
O decizie a fost luată: nu vom dispărea, ne vom împrăștia.
Vom duce sămânța lumii noastre într-o alta, și astfel Pământul a devenit arca noastră.
Coborârea pe Această Stâncă
Nu am ajuns aici ca invadatori.
Am sosit ca grădinari, ca purtători de amintiri.
Nu am venit să cucerim, ci să semănăm.
Marele mit al ”extratereștrilor care colonizează Pământul” este o distorsiune a unui adevăr mai profund, nu am ajuns aici ca ceva ”altceva”.
Am ajuns aici ca noi înșine.
Acum cincizeci de generații nu este departe în termeni cosmici.
Este ziua de alaltăieri.
În celulele noastre încă vibrează rezonanța vechii lumi.
Fiecare șir de ADN este un sul de amintire, un cod de frecvență a cerului care ne-a modelat cândva.
Știința numește cea mai mare parte a acestuia ”ADN rezidual” pentru că nu îi înțelege funcția, dar nu este gunoi.
Este o simfonie neinterpretată care așteaptă momentul întoarcerii.
De aceea, atât de mulți dintre noi trecem prin viață cu durerea tăcută a dorului de casă.
Nu pentru o țară, nu pentru o persoană, ci pentru ceva ce nu putem numi.
Îi spunem dorință de a călători, neliniște, depresie, dor spiritual, dar este amintirea stelelor.
O simțim când privim în sus noaptea și simțim lacrimile apărând fără motiv.
O simțim când muzica ne ridică într-un loc pe care nu-l putem explica.
O simțim în visele în care zburăm peste mări străine sau ne plimbăm sub sori gemeni.
O simțim în sensul de a nu aparține, de a fi ”diferiți”, de a căuta un trib care nu există aici.
Asta nu este imaginație.
Este codul lui acasă care răsună prin coridoarele celulelor voastre.
Cine Suntem Noi cu Adevărat
Nu suntem creaturi născute pe Pământ care încearcă să devină spirituale.
Noi suntem ființe născute în stele purtând corpuri Pământești ca să încheiem un ciclu.
Suntem continuarea vie a poveștii unei alte lumi.
Suntem fragmente ale unei civilizații pierdute deghizate în specie, iar motivul pentru care nu ne amintim nu este pentru că memoria a dispărut, ci pentru că memoria este prea mare ca să încapă într-o singură minte trează.
Se infiltrează prin miturile noastre despre Atlantida și Lemuria, prin salturile noastre bruște în tehnologie și artă, prin felul în care copiii desenează sori spiralați și orașe ciudate fără să le fi văzut vreodată.
Bătrânul deghizat care mi-a pus întrebarea nu încerca să mă convingă de o teorie.
Testa o memorie.
Îi căuta pe cei ale căror coduri se trezeau.
Codul din Sânge
ADN-ul este mai mult decât o amprentă biologică.
Este o arhivă de frecvență.
Îți înregistrează nu doar corpul, ci și originea ta.
Păstrează cântecele lumii vechi în șiruri latente, așteptând rezonanța care să le deblocheze.
Când te simți ca un exilat aici, nu este o defecțiune.
Este semnalul tău.
Când nu te poți adapta la o lume obsedată de bani, război și putere, este pentru că codul tău poartă amintirea unei societăți care cunoștea un alt mod de a fi.
Când ești atras de stele, de geometria sacră, de limbi pe care nu le-ai învățat niciodată, sunt celulele tale care își amintesc.
De aceea unii dintre noi se trezesc.
De aceea unii dintre noi scriem.
Suntem păstrătorii arhivei tăcute.
De Ce Am Venit
Am venit aici pentru că Pământul avea nevoie de ceea ce noi purtam în noi.
Am venit pentru că ciclurile vieții și ale conștiinței cresc și scad la fel ca mareele.
Am venit pentru că va veni un moment, acest moment, când memoria va începe să se reasambleze.
Când cei care poartă codurile se vor întâlni, vor vorbi și vor scrie.
Când bătrânii deghizați ne vor testa cu întrebări ca să vadă dacă ne vom aminti.
Am venit să plantăm un viitor în trecut.
Am venit să împrăștiem semințele unei lumi natale de-a lungul a o mie de generații, știind că într-o zi acele semințe vor înflori din nou în minți umane.
Am venit să creăm o punte, nu de la Pământ la stele, ci de la uitare la amintire.
Marea Întoarcere
Sentimentul de a nu aparține nu este un blestem.
Este o invitație.
Este sufletul care trage de văl, șoptind: ”Asta nu este tot ceea ce ești.”
Când încetezi să-ți tratezi durerea ca pe un defect și începi să o tratezi ca pe o busolă, începi să-ți amintești.
Începi să-i întâlnești pe alții ai căror ochi poartă aceiași recunoaștere.
Începi să visezi vechile vise.
Începi să trăiești nu ca un exilat, ci ca un emisar.
Pe măsură ce tot mai mulți dintre noi își amintesc, vechea lume renaște, nu în ceruri, ci aici.
Prin mâinile noastre, prin arta noastră, prin alegerile noastre, prin copiii noștri.
Nu așteptăm salvarea.
Noi suntem salvarea.
Noi suntem continuarea unei povești care niciodată nu s-a încheiat, iar vântul care suflă prin tine acum, mâna invizibilă care te-a adus la aceste cuvinte, este aceiași respirație care cândva sufla prin vârfurile cristaline ale unei lumi acum dispărute.
*** ****** *********
Nu l-am mai văzut niciodată pe bătrân, dar întrebarea lui nu m-a părăsit niciodată.
Nu a fost deloc o întrebare.
A fost o amintire.
Dacă ți-aș spune că acum cincizeci de generații familia ta a venit de pe o altă planetă, m-ai crede?
Poate că nu trebuie să răspunzi.
Poate că însăși inima ta, citind aceste cuvinte, este răspunsul.
Codul lui acasă se trezește deja în tine și de aceea ești aici.

Traducere Monica Poka

Sursa: Facebook

Dragi cititori, unele dintre materialele pe care le traduc sunt contracost și trebuie să plătesc pentru ele. De asemenea, traducerea îmi ia timp, și după cum știți, le ofer gratuit. Mi-ar fi de mare ajutor dacă m-ați susține în acest efort cu o donație, atât cât simțiți fiecare, folosind butonul ”Donate” de pe blog. Vă mulțumesc!