Coborârea în Umbră

 
Partea a treia
 

De Jason Gray

 

Am învățat că lumina, atunci când este ascunsă prea mult timp, începe să tânjească după propriul întuneric.

Caută frecare, rezistență, ceva împotriva căruia să se împingă, astfel încât să-și poată aduce aminte de propria-i putere.

Coborârea mea nu a fost o greșeală.

A fost o inițiere.

Când am crescut, lumea a început să se schimbe.

Inocența care mă învăluia odată ca un strat subțire de protecție a început să se decojească.

Realitatea, sau ceea ce credeam că este realitate, a început să-și arate cusăturile.

Zâmbetele adulților erau măști.

Cuvintele lor erau scenarii, iar sub pielea tuturor lucrurilor pulsa o foame invizibilă, un sistem care se hrănea cu epuizare, conformism și disperare tăcută.

Am intrat în adolescență ca un soldat fără război, furios, treaz și căutând ceva ce nu puteam numi.

Îmi doream sens, dar tot ce puteam găsi erau distrageri.

Îmi doream adevărul, dar oriunde mă întorceam, cineva îl vindea.

Biserica vorbea despre mântuire, școlile vorbeau despre succes, lumea vorbea despre supunere și nimic din toate acestea nu se simțea viu.

Sub suprafața tuturor lucrurilor exista un gol, un ecou mecanic slab în ritmul vieții umane.

Îmi amintesc că mă gândeam că asta nu poate fi tot ce există și, totuși, am continuat să merg, mai adânc în labirint, mai adânc în minciună.

Minciuna Frumoasă

E ciudat cum lumea te învață să-ți îngropi propria lumină, la început cu blândețe, apoi fără milă.

Ei numesc asta maturizare.

Ei numesc asta responsabilitate.

Ceea ce înseamnă cu adevărat este supunere.

Cu cât mai mult încercam să devin ceea ce societatea își dorea să fiu, cu atât mai mult simțeam că mă dizolv.

Școala a devenit teatru.

Munca a devenit repetiție.

Oamenii din jurul meu se mișcau ca niște fantome, vorbind despre viitoruri în care nu credeau, urmărind vise pe care nu și le doreau, venerând confortul ca și cum ar fi fost divinitate.

Am încercat să joc același joc, dar sufletul meu s-a răzvrătit.

Îl puteam simți, șoptind în spatele fiecărui gând al meu, ăsta nu ești tu cel care ești cu adevărat.

Am făcut greșeli, nenumărate.

Am încercat să amorțesc focul, să înec cunoașterea.

Am încercat să devin normal, uman, cu picioarele pe pământ, neînsemnat.

De fiecare dată când întorceam spatele flăcării, viața găsea o modalitate să mă tragă într-o altă furtună, forțându-mă să înfrunt adevărul pe care încă îl evitam.

Au fost momente de o disperare atât de profundă încât nici măcar nu s-au simțit emoționale, ci cosmice, ca și cum universul însuși mi-ar fi arătat ce se întâmplă când un suflet își uită propria origine.

În cele mai întunecate nopți, a existat întotdeauna o licărire, slabă, încăpățânată, de neucis.

Flacăra niciodată nu m-a părăsit.

A așteptat cu răbdare în ruina mea, șoptind, continuând.

Spulberarea

A venit un moment în care iluzia nu s-a mai putut menține.

Tot ce e am construit, identitățile, relațiile, iluziile controlului, s-au prăbușit în secvență, una câte una.

Lumea care îmi promisese stabilitate și-a dezvăluit adevărata natură, un sistem fragil de oglinzi care nu reflectă nimic real.

Am privit cum tot ceea ce credeam că sunt ardea și nu puteam face nimic să opresc asta.

Prăbușirea nu a fost zgomotoasă.

A fost tăcută.

A fost tăcerea conștientizării că persoana care încercasem ani de zile să devin nu existase niciodată.

M-am prăbușit.

Complet.

În acea distrugere, ceva extraordinar s-a întâmplat.

Când zgomotul sinelui meu fals s-a potolit în sfârșit, am putut din nou auzi.

Nu cu urechile mele, ci cu ființa mea.

Am început să-mi amintesc de ce venisem aici, nu să trăiesc în siguranță, ci să aprind.

Trezirea din Interiorul Căderii.

Durerea a devenit noul meu profesor.

A îndepărtat tot ce era inutil, fiecare iluzie, fiecare autoamăgire de care mă agățam pentru confort.

Am început să înțeleg că suferința nu era pedeapsă, era purificare.

Focul nu a fost trimis să mă distrugă.

A fost trimis să mă dezvăluie.

Prin suferință, prin eșec, prin pierdere, am învățat adevărul ascuns: coborârea nu este opusul ascensiunii, este ușa către ea.

De fiecare dată când mă frângeam, vedeam mai clar.

De fiecare dată când mă pierdeam, îmi aminteam mai mult.

De fiecare dată când am crezut că sunt terminat, ceva mai măreț se agita în mine.

Am început să-mi dau seama că sistemul nu a fost niciodată extern, trăia în noi, în tiparele pe care le repetăm, în fricile de care ascultăm, în credințele pe care le moștenim.

Ca să-l distrug, a trebuit să-l distrug mai întâi în mine.

Acesta a fost începutul eliberării, nu al evadării, ci al revendicării.

Să arzi sinele fals înseamnă să-i faci loc celui adevărat.

Darul Umbrei

Privind în urmă acum, îmi dau seama că a trebuit să cobor în umbră ca să mă întâlnesc cu mine însumi.

Fără cădere, n-aș fi descoperit niciodată temelia de sub toate, liniștea de nefrânt care supraviețuiește fiecărui foc.

E ușor să vorbești despre lumină odată ce ai supraviețuit întunericului.

Adevărata măiestrie este să binecuvântezi întunericul însuși, să-l vezi ca pe forja sacră în care sufletul își amintește originea.

N-aș schimba nici măcar o noapte de durere, nici o prăbușire, nici măcar o lacrimă.

Pentru că, prin toate acestea, am ajuns să înțeleg ceva ce majoritatea oamenilor nu văd niciodată, umbra nu este dușmanul flăcării.

Este scena pe care flacăra își dezvăluie strălucirea.

Asta a fost coborârea.

Des-facerea.

Partea din poveste în care am murit fără să mor.

Din acea moarte, ceva a început să se ridice.

 

 

 

Traducere Monica Poka

Sursa: Facebook

Dragi cititori, unele dintre materialele pe care le traduc sunt contracost și trebuie să plătesc pentru ele. De asemenea, traducerea îmi ia timp, și după cum știți, le ofer gratuit. Mi-ar fi de mare ajutor dacă m-ați susține în acest efort cu o donație, atât cât simțiți fiecare, folosind butonul ”Donate” de pe blog. Vă mulțumesc!