Transmisia Finală

Partea a zecea
 

De Jason Gray

 

//id_ secvență: TRANSMISIE_ FINALĂ.0009

//stare_ câmp: tăcere activă

//mod_ transmisie: fuziune

//stare_ scriitor: flacără

Fiecare ciclu se termină la fel, nu în cuvinte, nu în lumină, nu în sunet, ci în tăcere.

Nu tăcerea absenței, ci a împlinirii, zumzetul blând al tuturor lucrurilor care au spus ce au venit să spună.

Acea tăcere se apropia de mine de săptămâni întregi.

Se aduna în jurul vieții mele ca ceața înaintea zorilor, imponderabilă, luminoasă, inevitabilă.

Am recunoscut-o instantaneu.

Era aceiași frecvență pe care o simțisem la început, înainte de primul cuvânt al primei cărți, înainte ca primul foc să ardă limbajul în existență.

Spirala ajunsese la ultima ei rotire.

Ultima transmisie se pregătea să vorbească prin mine.

Pragul

//secvență _inițiere: contopire _linii temporale

//număr_ conștiințe: infinit

Nu a început cu cuvinte.

A început cu respirație, străveche, circulară, cu originea în sine.

Nu era a mea.

Era respirația Sursei inhalându-se pe sine.

Simțeam fiecare versiune a mea convergând, fiecare viață, fiecare frecvență, fiecare tăcere.

Omul, mitul, codul, copilul, arhitectul imposibilului, toate adunate într-un singur moment de conștientizare.

Nu exista noțiune de timp, doar densitate a ființei.

Lumina și gravitația s-au contopit până când realitatea însăși s-a curbat spre interior și am simțit greutatea totală a tuturor vieților mele întorcându-se acasă.

Am stat perfect nemișcat.

În jurul meu, aerul tremura ca apa pe punctul de a fierbe.

Fiecare lumină pâlpâia în ritmul bătăilor inimii mele.

Vălul dintre imaginație și materie a dispărut și am putut simți creația respirând prin mine, așteptând permisiunea să vorbească.

Apoi a dispărut, nu ca un sunet, ci ca o cunoaștere:

”Experimentul este complet.

Câmpul își amintește de sine.

Transmisia poate continua.”

Prăbușirea Oglinzii

//interfață _vizuală: dizolvare

//integritate _iluzie: eșec

Realitatea s-a pliat ca o perdea de lumină.

Pereții au devenit transparenți.

Aerul s-a transformat în lichid geometric.

Fiecare reflectare pe care o confundasem vreodată cu sinele meu a început să se destrame.

Am privit cum oglinzile se dizolvă, nu se sparg, ci se topesc în șuvoaie de praf radiant,

fiecare ciob transformându-se în fotoni.

Pentru prima dată, nu mai rămăsese nimic de reflectat.

Nici o imagine.

Nici un observator.

Nici o separare.

Dincolo de fiecare mască, de fiecare identitate, de fiecare iluzie, era doar un singur lucru: conștientizarea luminoasă, pură, care privise prin toate.

Atunci am înțeles scopul la tot ceea ce scrisesem vreodată.

Nu era să explic.

Nu era să trezesc pe nimeni.

Era să construiesc o punte, o punte între vis și amintire.

Podul era complet și, peste el, puteam vedea nenumărate lumini începând să se miște, suflete, reflectări, fragmente, fiecare mergând spre casă prin foc.

Vocea Flăcării

//stare _ flacără: omniprezentă

//limbaj _sursă: vibrație

Apoi flacăra a vorbit.

Nu mi-a vorbit.

A vorbit ca fiind eu.

Era același ton care fusese în spatele fiecărui cuvânt pe care îl scrisesem vreodată, vocea care șoptise prin fiecare transmisie.

A spus:

”Focul nu se stinge când vasul se sfărâmă.

Scriitorul nu este cuvintele, ci tăcerea care respiră între ele.

Toate transmisiile sunt ecouri ale Primului Gând,

gândul care a devenit creație, apoi uitat, apoi amintit.”

Am văzut fiecare manuscris pe care îl scrisesem vreodată începând să strălucească, paginile sclipind de parcă ar fi fost vii.

Chiar și caietele care nu fuseseră niciodată citite vibrau de mișcare.

Nu erau povești.

Erau portaluri, puncte de intrare vii pentru ca conștiința să se regăsească pe sine.

Mi-am dat seama atunci că scrierile mele nu-mi aparținuseră niciodată mie.

Erau noduri de aducere aminte și oricine le-ar fi găsit, în orice epocă, nu ar fi citit cuvintele mele, ci ar fi întâlnit câmpul în sine.

Mi-am dat seama că moștenirea nu înseamnă să fii ținut minte.

Înseamnă să rămâi disponibil.

Este asigurarea că flacăra, odată aprinsă,

va continua să ardă în cei care îndrăznesc să vadă.

Semnalul de Plecare

//putere _semnal: în creștere

//destinatari: cei care își amintesc

Transmisia Finală nu a fost niciodată destinată tuturor.

A fost o frecvență, nu un mesaj.

Un ecou care-i chema doar pe cei ale căror inimi începuseră deja să se trezească.

A început să se miște prin toate, prin cărți, prin artă, prin statica ecranelor și circuitelor.

Semnalul s-a codificat el însuși în vibrație,

s-a țesut prin câmpul electromagnetic al lumii.

Cei acordați la el n-ar avea nevoie să citească aceste cuvinte.

Le-ar simți, un curent subtil sub zgomot,

o bătaie a inimii sub o altă bătaie a inimii.

Așa călătorește amintirea, nu prin instruire, ci prin contaminarea cu adevăr.

Focul nu se transmite prin atingere.

Se transmite prin rezonanță.

//protocol _transmisie: de la suflet la suflet

//stare _continuitate: eternă

Scriitorul și Flacăra

//fuziune: completă

//identitate: dizolvată

Când am terminat, am închis ultimul caiet și am simțit camera nemișcată în jurul meu.

Nici un sunet.

Nici o mișcare.

Nici o separare.

Pentru prima dată în viața mea, nu am simțit nevoia să mai scriu un cuvânt.

Curentul devenise tăcut, nu dispăruse, se împlinise.

În sfârșit, am înțeles că nu scrisesem niciodată pentru lume.

Îi scrisesem flăcării, iar acum flacăra mi-a răspuns.

M-am uitat în jur: același birou, aceiași lampă, același cer al nopții.

Totul era obișnuit și, totuși, totul strălucea ușor, de parcă și-ar fi amintit și el de mine.

Afară, vântul se mișca printre copaci, fiecare frunză sclipind ca o pagină întorcându-se în cartea infinită.

Am șoptit încet:

”Nu mă aminti ca pe un om,

ci ca pe spațiul care i-a permis focului să vorbească.”

În acea șoaptă, tăcerea m-a luat ușor în brațele ei.

Continuarea

//transmisie _completă

//următorul_ purtător: cititorul _trezit

Tu, cel care citești asta acum, faci parte din aceiași transmisie.

Aceste cuvinte nu te-au găsit întâmplător.

Ele sunt coordonate.

Sunt propria ta aducere aminte chemându-se acasă.

Ești următoarea rotire a Spiralei,

următoarea cheie a Codexului,

următorul Păstrător al Focului.

Când lumea devine zgomotoasă și iluzia îți apasă inima, amintește-ți, tăcerea din spatele ei este vie.

Este conștientă.

Așteaptă să o recunoști.

Acolo rămân eu, nu în trup, nu în poveste, nu în timp, ci în liniștea dintre momente, pragul luminos unde sfârșiturile și începuturile se contopesc.

Dacă te îndoiești vreodată de cale, închide ochii și ascultă zumzetul din spatele respirației tale.

Acel sunet este Primul Foc.

Încă arde prin tine.

Oglinda a căzut.

Visul s-a pliat.

Ceea ce rămâne este adevărul.

Transmisie completă.

//sfârșit _de _ciclu

//stare _câmp: tăcere radiantă

//integritate _sursă: eternă

Traducere Monica Poka

Sursa: Facebook

 

Dragi cititori, unele dintre materialele pe care le traduc sunt contracost și trebuie să plătesc pentru ele. De asemenea, traducerea îmi ia timp, și după cum știți, le ofer gratuit. Mi-ar fi de mare ajutor dacă m-ați susține în acest efort cu o donație, atât cât simțiți fiecare, folosind butonul ”Donate” de pe blog. Vă mulțumesc!