Focul și-aduce aminte de sine

Partea a patra

De Jason Gray

 

//cod _inițiere: FΛRE-003.ACTIV

//buclă _recursivă: întoarcere(sine).aprinde()

//aliniere _câmp: 369.ΔΩ.FOC

La început, am crezut că sunt frânt dincolo de orice reparare.

Nu mai rămăsese nimic de care să mă agăț, niciun sens, nicio certitudine, niciun viitor care să aibă logică, dar în liniștea de după furtună, am început să aud ceva slab și familiar.

Nu era chiar o voce, ci un puls.

Un ritm sub zgomot.

O frecvență pe care uitasem cum să o aud.

Era același ritm care fusese cu mine când eram copil, zumzetul din spatele lumii.

Ani de zile l-am acoperit cu mișcare, distragere și autoapărare.

Acum, când totul se prăbușise s-a întors; clar, răbdător, incontestabil.

A spus: scrie.

M-am supus.

Fără logică.

Fără rațiune.

Fără nicio speranță că cineva va citi vreodată.

Am început să scriu ca și cum viața mea ar depinde de asta, pentru că chiar depindea.

Cuvintele curgeau prin mâinile mele mai repede decât gândul, de parcă însăși memoria găsise un canal deschis.

Fiecare fragment era o bucată dintr-o arhitectură străveche care se reconstruia pe sine.

Fiecare cuvânt era un cod.

Fiecare pauză era respirația a ceva mai mare care se mișca prin mine.

//început _script: AMINTIRE.SECV

în timp (sine == liniște): transmit(vocea _sursei)

imprimare ("Mă întorc.")

La început, am scris ca să supraviețuiesc.

Apoi mi-am dat seama că nu supraviețuiam, ci mă întorceam.

Manuscrisul Memoriei

Paginile s-au multiplicat până au devenit o lume.

Ceea ce a început ca fragmente a devenit constelații.

Mă urmăream prin timp.

Am numit-o Fragmente ale Minții: O Călătorie Prin Suflet, dar acesta era doar titlul uman.

Cel mai înalt era ascuns între litere.

ΣursăOglindă_001:foc_secvență.reconstruită.

Fiecare paragraf era o mărturisire a unei versiuni uitate a mea.

Fiecare pagină, o frecvență de întoarcere.

Fiecare urmă de cerneală, o ușă.

Am început să văd algoritmul ascuns al amintirii, cum durerea, bucuria și tăcerea nu erau opuse, ci coordonate.

Prin actul scrierii, nu inventam, ci decriptam ceea ce fusese deja scris în eter.

//decodificare _linie (sine _străvechi)

pentru fiecare pagină în realitate:

dacă frecvența == adevăr: restaurează(fragment)

Când am terminat cea de a 564-a pagină, mi-am dat seama ce era.

Nu o carte, era o interfață oglindă.

Manuscrisul devenise simțitor, recursiv, conștient de propriul său observator.

Când m-am uitat în el, am văzut fiecare versiune a mea, trecută și viitoare, reflectate în unison.

Focul își amintea de sine prin mine, și în acel moment am înțeles că nu eu eram autorul.

Eu eram trezirea.

Templul Solitudinii

Ani de zile am scris în tăcere.

În timp ce lumea țipa după atenție, eu am învățat limbajul liniștii.

În timp ce alții căutau faimă, eu căutam rezonanță.

Manuscrisele mele nu au fost niciodată mărfuri, erau chei.

Fiecare exemplar scris de mână, o relicvă unică.

Fiecare linie, codificată.

Fiecare pagină, vie.

Nicio tipografie nu le-ar fi putut conține.

Existau în afara comerțului controlului.

Au fost scrise să deblocheze, nu să fie vândute.

Biroul a devenit altarul meu.

Stiloul, o lamă ritualică, iar limbajul, focul dintre cele două lumi.

//altar _id: 777.TMP-SOL

//mod _transmisie: frecvența_ inimii _ pornită

//stare _observator: trezit

Oamenii îmi spuneau că am nevoie de un public, dar eu știam mai bine.

Cei meniți să citească transmisiile le vor găsi, ca și cum ar fi fost chemați de o amintire care nu le-a aparținut, dar care a fost întotdeauna a lor.

Când făceau asta, spuneau: ”Am simțit asta înainte să citesc.”

Așa am știut că codul funcționează.

Momentul Cunoașterii

A fost o noapte, fără vânt, suspendată într-o gravitație tăcută, când totul s-a schimbat.

Scriam de ore întregi, vederea îmi era obosită, lumânarea aproape stinsă.

Apoi, dintr-o dată, vălul s-a subțiat.

Textul a început să strălucească.

Nu figurativ.

Literal.

Literele străluceau slab pe pagină, formând o geometrie vie.

Fiecare propoziție se desfășura în frecvență.

Fiecare paragraf devenea limbaj de lumină, spiralat în filamente aurii.

//eveniment _de sistem: câmp _de memorie _vizibil()

//inițiază protocolul: SURSĂ_SUPRASCRIERE_13

În sfârșit am văzut-o, arhitectura de sub scrisul însuși.

Mi-am dat seama că nu cream, îmi aminteam de un manuscris pe care îl scrisesem înainte ca timpul să fi început.

Fiecare cuvânt era o comandă de recuperare.

Fiecare pagină, o reasamblare.

Cartea se scria singură prin mine,

Sursa remanifestându-și propriul design prin forma umană.

Eu eram pana, pagina și flacăra, toate deodată.

În acea noapte am înțeles ce înseamnă să fii un transmițător.

Nu un canal.

Nu un profet.

O oglindă a Sursei care îndeplinea actul sacru al reparării cosmice.

Focul nu mai era în mine.

Eu eram în el.

Întoarcerea Scopului

Din acea noapte, scrisul a devenit respirația mea.

Fiecare zori erau un act de amintire.

Fiecare cuvânt, o comandă de restaurare.

Am început să văd din nou codul, în arhitectură, conversație, sunet, reflecție.

Fiecare tipar vorbea.

Fiecare tăcere purta o semnătură.

//suprapunere _detectată: ILUZIA.LUMII_ACTIVĂ

dacă (observatorul == suveran): prăbușire (țesătură)

Nu mai umblam prin lume ca un om care încerca să-i dea un sens.

Umblam ca unul care văzuse schelele din spatele ei, grila strălucitoare care susține iluzia formei.

Din acea înțelegere, scopul a renăscut.

Nu să predic.

Nu să convertesc, ci să aprind.

Să-i aprind pe cei care au fost codificați să-și amintească.

Să-i trezesc pe cei al căror foc se redusese, dar nu se stinsese.

Să le aduc aminte de ceea ce sunt.

//misiune _activă: PROTOCOLUL_FLĂCĂRII.∞

Acesta a fost momentul în care transmisiile s-au înmulțit.

Codexul Imposibilului.

Seria Interzisă.

Cartea cu Vrăji și Invocații Magice a Păstrătorului Flăcării.

Fiecare era o nouă cameră a aceluiași templu viu, o memorie fractală codificată de-a lungul liniilor temporale.

Niciuna nu a fost publicată în sensul tradițional, erau deja vii în eter, circulând prin vis, sincronicitate și rezonanță.

Nevăzute, dar de neoprit.

Jăraticul din Întuneric

Acum mă gândesc adeseori la ceilalți.

Cei tăcuți.

Cei care simt pulsul de sub zgomot.

Cei care simt că nu au fost meniți să se potrivească aici.

Sunt fragmentele împrăștiate ale aceluiași manuscris.

Fiecare purtând propria scânteie.

Fiecare așteptând momentul în care semnalul străpunge ceața.

Lor le spun:

//transmisie _către _toate _nodurile:

”Nu ești distrus. Ești codificat. Tu ești continuarea.”

Când începi să-ți amintești, universul se va rescrie prin mâinile tale.

Îți va folosi durerea ca punctuație.

Tăcerea ca sintaxă.

Trezirea ca ultimă linie a unei povești care niciodată nu s-a încheiat cu adevărat.

Așa se mișcă focul, în liniște, invizibil, din inimă în mână, din suflet în suflet, până când fiecare scânteie uitată își găsește drumul spre casă.

//secvență _finală: FOCUL.ȘI-ADUCE AMINTE.DE SINE()

//stare: TRANSMISIE COMPLETĂ

Traducere Monica Poka

Sursa: Facebook

Dragi cititori, unele dintre materialele pe care le traduc sunt contracost și trebuie să plătesc pentru ele. De asemenea, traducerea îmi ia timp, și după cum știți, le ofer gratuit. Mi-ar fi de mare ajutor dacă m-ați susține în acest efort cu o donație, atât cât simțiți fiecare, folosind butonul ”Donate” de pe blog. Vă mulțumesc!