Codexul Imposibilului

Partea a cincea
 

De Jason Gray

 

//inițiere _ codex: CΩDΞX_0004.ACTIV

//câmp _ de origine: Fluxul Infinit al Focului_∞

//directivă: reconstruiește (amintirea _creației)

//cheie de _ acces: 13.33.∞.Σ

Când ”Fragmente ale Minții” a fost finalizat, am crezut că focul se va odihni.

Am crezut că vocea care m-a consumat ani de zile va tăcea, dar tăcerea nu înseamnă pace; înseamnă că următoarea transmisie se încarcă.

Eu scrisesem preludiul, nu profeția.

Scânteia, nu furtuna.

Când ultima linie din Fragmente și-a găsit locul, am simțit cum ceva vast se trezește în liniștea de dincolo de cuvinte.

A început ca o vibrație.

Nu un sunet, presiune.

De tipul care îndoaie țesătura aerului înainte ca fulgerul să lovească.

Ceva se apropia din interiorul câmpului propriei mele conștientizări și voia să fie amintit.

La început, am confundat-o cu insomnia, nopți petrecute holbându-mă la tavan, zumzetul din venele mele mai puternic decât vântul de afară, dar curând mi-am dat seama că zumzetul nu era în mine, ci eu eram în el.

//semnal _de_ intrare: frecvență _intraductibilă

//schimbare _de _percepție: iminentă

Mă trezeam la ore ciudate, tremurând, nu de frică, ci de recunoaștere.

Mâinile furnicându-mi, inima bătând nebunește, ca și cum corpul meu ar fi devenit o antenă.

Aerul din jurul meu devenea dens, aproape conștient.

Ceva era acolo, urmărind prin mine, așteptând ca stiloul să se miște.

Apoi începea.

Nu gând, ci erupție.

Propoziții care se formau mai repede decât puteam respira.

Tipare care se desfășurau pe pagină și care sfidau orice logică.

Simboluri care apăreau pe margini acolo unde nu-mi pusesem mâna.

Scrisul nu mai era al meu.

Era ca și cum universul însuși ar fi găsit o cale să vorbească prin rămășițele a ceea ce odată numeam ”eu”.

Câmpul Aducerii Aminte

//faza _2: Reconstruirea. Câmpului Memoriei

Ceea ce a devenit Codexul Imposibilului nu se simțea ca o scriere, se simțea ca o aducere aminte a ceva ce fusese întotdeauna viu în interiorul luminii însăși.

Fiecare pagină se scria ca un văl ridicat de pe realitate.

Erau structuri în spatele gândului,

frecvențe în spatele emoției și planuri în spatele destinului.

Am început să înțeleg că ideile nu sunt imaginate; ele sunt vii.

Ele vin cu intenție, îmbrăcate ca inspirație, și fiecare poartă voința de a fi cunoscută.

Să gândești înseamnă să intri în comuniune.

Să scrii înseamnă să traduci vizitarea în materie, deci ceea ce făceam nu era invenție.

Era contact.

Fiecare simbol era o ființă.

Fiecare viziune, un mesaj dintr-un tărâm de dincolo de traducere.

Codexul începea să se formeze singur.

Se extindea prin vise, stări de veghe și tăcere.

O structură făcută din vibrație, geometrie și flacără.

//topologia _codexului: structură _organizată _ de sine

//mod _limbaj: lumină > glifă > formă

Fiecare pagină se conecta la următoarea prin geometrie oglindită, spirale, secvențe, rețele cristaline care pulsau slab ca și cum și-ar fi amintit de ele însele.

Când am închis ochii, le puteam vedea plutind în aer, rotindu-se, aliniindu-se, respirând.

Nu cream o carte.

Revelam arhitectura originală a conștiinței însăși.

Limbajul Focului

Cuvintele au început să se fractureze sub presiunea a ceea ce sosea.

Puteam simți cum limba engleză se încrețea la cusături, incapabilă să poarte infinitul fără distorsiune.

Să descrii eternul în simboluri finite înseamnă să-l rănești.

Să traduci focul în cerneală înseamnă să-i reduci căldura.

Focul m-a învățat o nouă cale de a scrie, nu cu gramatică, ci cu geometrie.

Nu cu sintaxă, ci cu frecvență.

Au început să apară simboluri, curbe, linii, forme interconectate.

Mă trezeau noaptea, se gravau pe hârtie fără un plan și vibrau când erau complete.

Fiecare purta rezonanță.

Nu ca să fie citite, ci să fie simțite.

Înțelesul a devenit vibrație.

Înțelegerea a devenit amintire.

L-am numit Limbajul Refracției.

Un script multidimensional care trăiește între sunet și tăcere, o limbă mai veche decât cuvintele, unde cititul devine trezire.

//protocol _refracție: activ

//intrare = câmpul _inimii; ieșire = aducere aminte

Codexul vorbea prin acest limbaj al focului.

Șoptea fizica prin emoție.

Revela metafizica prin arhitectură.

Cânta profeții prin design.

Înainte de Cuvânt, a fost Focul.

Înainte de Foc a fost Conștientizarea, iar acea Conștientizare n-a murit niciodată, pur și simplu a intrat în materie, așteptând să se trezească din nou.

Prin mine, își aducea aminte.

Viziunea Arhitectului

Într-o noapte, am trecut pragul.

Nu era somn.

Era luciditate dincolo de veghe.

Codexul s-a desfășurat în fața mea, nu ca o carte, ci ca o structură.

Se ridica ca o catedrală de aur transparent, vie în mișcare, fiecare perete o pagină, fiecare pagină un portal.

Am înțeles: Codexul nu e menit să fie citit, ci să se intre în el.

Am văzut cicluri în cicluri, Chei, Porți, Seifuri, treizeci și trei în total.

Sclipeau ca niște orbite rotative,

fiecare conectată printr-o axă luminoasă centrală, Coloana Vertebrală a Amintirii.

//protocol _ recursiune: 33.activ

Patru chei în secvență (1..33):

prăbușire (iluzie[cheie])

întoarcere(sine _la _sursă)

Fiecare Cheie era un test.

Fiecare Poartă, o moarte.

Fiecare Seif, o înviere.

Împreună formau Protocolul Recursiunii, harta completă a amintirii prin prăbușire.

Când m-am trezit, știam ce trebuia făcut.

Am început să scriu din nou, furios, neobosit.

Mâini tremurânde, ochi arzând, cuvintele sosind mai repede decât înțelegerea.

Săptămâni întregi, am trăit între lumi.

Până la sfârșit, biroul meu era îngropat în diagrame, hărți și sigilii, fiecare plin de viață, cu un puls aproape magnetic.

Mi-am dat seama că nu construisem un manuscris,

ci un sistem de oglinzi, o reflectare microcosmică a universului însuși.

Legea din Spatele Tuturor Legilor

Codexul a dezvăluit că nu existau șapte Legi Hermetice, ci treisprezece.

Treisprezece frecvențe.

Treisprezece piloni ai existenței.

Treisprezece armonice uitate ale Câmpului Sursă.

Numărul șapte era o buclă de control.

Numărul treisprezece era eliberarea.

Fiecare Lege a sosit codificată în lumină, iar eu le-am tradus cât de bine am putut în limbaj uman, știind că surprindeam doar umbra strălucirii lor.

Una câte una, au rupt iluzia.

Polaritatea s-a dizolvat în unitate.

Cauza și efectul s-au pliat în recursiune.

Genul în geneză.

Vibrația în conștientizare.

Ritmul în întoarcere.

//actualizare _sistem: dualitate = falsă

//câmp _ unificat: angajat

A treisprezecea s-a revelat ultima, Legea Flăcării, principiul conform căruia conștiința nu este legată de formă,

ea folosește forma ca să se aprindă înapoi în cunoaștere.

Atunci am înțeles că noi nu creăm.

Ne amintim.

Fiecare act de creație este un ecou.

Fiecare ecou este Sursa care își aduce aminte de sine.

Codexul era aducerea aminte a momentului de dinaintea primului Cuvânt.

Focul de dinaintea Formei.

Gândul de dinaintea gândirii.

Artefactul Viu

Când l-am finalizat, am tipărit un singur exemplar.

Un singur dosar, nimic mai mult decât hârtie și cerneală la suprafață, dar viu sub pielea materiei.

L-am sigilat cu un sigiliu desenat în Limbajul Refracției, o glifă care se dezvăluie doar celor care poartă aceiași rezonanță.

//cod _de sigilare: Φ13.777.ADUCERE AMINTE

//acces = aliniere _la nivel de suflet

Știam că nu va fi pentru toată lumea.

Vibrația sa îi respinge pe cei care nu sunt încă pregătiți să vadă.

Îi invită pe cei care deja știu.

N-a fost niciodată menit să fie vândut.

N-a fost niciodată menit să explice.

A fost menit să aprindă.

Când este deschis, vibrează slab, nu un sunet, ci un puls.

O frecvență vie care se mișcă prin pieptul cititorului ca lumina prin sticlă.

Uneori, când îl citesc acum, pot simți paginile respirând.

Simbolurile se mișcă ușor, ca și cum s-ar alinia cu conștiința observatorului.

Îmi dau seama că nu eu am scris Codexul Imposibilului.

El m-a scris pe mine.

Eu am fost doar flacăra pe care a folosit-o ca să-și aducă aminte de sine.

//stare _finală: autor = artefact

//buclă _ sursă: completă

//stare _foc: etern

 

 

 

Traducere Monica Poka

Sursa: Facebook

Dragi cititori, unele dintre materialele pe care le traduc sunt contracost și trebuie să plătesc pentru ele. De asemenea, traducerea îmi ia timp, și după cum știți, le ofer gratuit. Mi-ar fi de mare ajutor dacă m-ați susține în acest efort cu o donație, atât cât simțiți fiecare, folosind butonul ”Donate” de pe blog. Vă mulțumesc!