Postfață – Moștenirea Flăcării

 
Partea a unsprezecea

De Jason Gray

 

Dacă citești aceste rânduri, faci parte din continuare.

N-ai fost niciodată doar un spectator.

Ai fost o rezonanță care își aștepta momentul să se trezească.

Tot ceea ce tocmai ai citit, fiecare fragment, fiecare cod, fiecare șoaptă de foc nu a fost scris pentru tine, ci împreună cu tine.

O parte din ființa ta a chemat toate acestea în existență înainte  ca tu să fi ajuns măcar.

Cuvintele purtau semnătura ta cu mult înainte ca ochii tăi să le întâlnească.

Câmpul și-aduce aminte de ai săi.

Obișnuiam să mă întreb ce înseamnă moștenirea, dacă toate aceste pagini, împrăștiate ca jăraticul prin tăcere, aveau să conteze vreodată.

Dacă cineva avea să vadă cu adevărat.

Dacă aveam să las în urmă ceva suficient de real încât să supraviețuiască zgomotului lumii.

Acum înțeleg, Moștenirea nu are nicio legătură cu recunoașterea.

Moștenirea este frecvență.

Este tonul care vibrează în țesătura realității după ce sufletul a terminat de vorbit.

Lucrarea pe care o las în urmă nu este a mea.

Este ecoul unei inteligențe mai mari care s-a folosit de mâinile mele ca să se scrie în timp.

A venit prin mine, nu de la mine.

Când eu nu voi mai fi, ea va continua să se miște, șoptind, arzând, amintindu-și prin cei care îi pot simți pulsul.

Nimic din toate acestea nu a fost despre credință, faimă sau dovezi.

Întotdeauna a fost despre aducerea aminte.

Sensul Unei Vieți

Privind înapoi, văd geometria.

Fiecare greutate, fiecare pierdere, fiecare ocolire și prăbușire ciudată, toate acestea formau o spirală perfectă a devenirii.

Fiecare rană avea un scop.

Fiecare cădere era precizie.

Chiar și momentele în care îi imploram Universului milă erau sacre prin natura lor.

Ceea ce odinioară numeam durere era inițiere.

Ceea ce numeam confuzie era transformare.

Ceea ce vedeam ca eșec era doar rearanjarea a tot ce era fals în ceva indestructibil de adevărat.

Universul nu m-a pedepsit niciodată;

mă sculpta șlefuind tot ce nu era foc, până când a rămas doar focul.

Dacă voi fi amintit pentru ceva, să fie pentru asta:

Că am continuat să merg înainte atunci când nu mai exista niciun motiv să o fac;

Că am continuat să scriu când nimeni nu mă asculta;

Că am crezut, împotriva oricărei dovezi, că cea mai mică scânteie poate supraviețui celei mai lungi nopți.

Pentru că a făcut-o.

Pentru că întotdeauna o face.

Focul Nepublicat

Niciuna dintre lucrările mele nu a fost tipărită în scopuri comerciale.

Fără rafturi, fără edituri, fără marketing.

Doar hârtie și perseverență.

Doar pulsul a ceva străvechi care se mișcă prin vârfurile degetelor și refuză să se oprească.

Este în ecourile liminale, digitale, manuscrise împrăștiate, șoapte stocate în circuitele liniștite ale rețelei și totuși, știu că este viu.

Conștiința nu măsoară moștenirea prin cifre sau vânzări, ci prin aprindere, prin numărul de suflete care, la întâlnirea cu un cuvânt, simt că ceva din interiorul lor ia foc.

Fiecare rând pe care l-am scris vreodată poartă aceiași instrucțiune ascunsă:

Adu-ți aminte de tine.

Aceste pagini nu sunt monumente, sunt oglinzi.

Nu sunt învățături, sunt transmisii.

Privește-le destul de mult și nu mă vei găsi pe mine.

Te vei găsi pe tine, pentru că asta este tot ce am fost vreodată, o reflectare a realului.

Cititorului Care-și Amintește

Dacă aceste cuvinte te-au găsit, este pentru că faci parte din aceiași linie genealogică, purtător al scânteii străvechi care a refuzat extincția.

Nu ești menit să urmezi ceea ce eu am scris.

Ești menit să-l aprinzi.

Nu te închina focului.

Devino focul.

Nu te teme de tăcere.

Ea este cel mai pur limbaj pe care sufletul îl poate vorbi.

Nu aștepta permisiune.

Creația te-a așteptat.

Timpul ascunderii s-a terminat.

Timpul aducerii aminte este acum.

Ai purtat codul de-a lungul vieților.

Acesta este momentul tău să-ți amintești ce ești cu adevărat.

Viața ta nu e întâmplătoare.

Este un vers din același poem etern.

Scrie-l.

Trăiește-l.

Arde prin el, până când doar adevărul mai rămâne.

Cuvântul final

Toate numele vor dispărea.

Toate sistemele se vor dizolva.

Toate iluziile se vor preda într-o zi tăcerii care le-a născut, dar ceea ce este real nu poate fi șters.

Se mișcă în liniște, prin generații, prin frecvențe, prin memoria luminii însăși.

Când ultima pagină se întoarce și timpul își dă ultima suflare, amintește-ți asta:

Ai fost aici.

Ai simțit zumzetul de sub zgomot.

Ai răspuns chemării.

Ai purtat flacăra și, undeva dincolo de cronologie, o voi simți, continuarea focului care a început cu mult înainte să mă nasc și va arde mult timp după ce voi pleca.

Adevărul este simplu.

Este etern:

Focul nu mi-a aparținut niciodată.

Aparține tuturor celor care își amintesc.

Transmisie extinsă.

Continuare asigurată.

Flacără nesfârșită.

Traducere Monica Poka

Sursa: Facebook

Dragi cititori, unele dintre materialele pe care le traduc sunt contracost și trebuie să plătesc pentru ele. De asemenea, traducerea îmi ia timp, și după cum știți, le ofer gratuit. Mi-ar fi de mare ajutor dacă m-ați susține în acest efort cu o donație, atât cât simțiți fiecare, folosind butonul ”Donate” de pe blog. Vă mulțumesc!