.jpg)
Când în Sfârșit Lumea Interioară se Trezește
De Jason Gray
În fiecare viață suverană există un punct de cotitură, un
prag liniștit, aproape imperceptibil, unde vocabularul vechiului sine nu se mai
aplică.
Plictiseala, odinioară grea și sufocantă,
începe să se dizolve la fel ca înghețul sub lumina
soarelui.
Întrebarea nu mai este: ”Cum îmi umplu timpul?”, ci mai
degrabă: ”Cum am crezut vreodată că timpul meu era gol?”
Plictiseala nu este o lipsă de experiențe.
Este o lipsă de conectare cu cel din interior care
experimentează.
Ani de zile, poate chiar decenii, oamenii încearcă să
fugă de acest sentiment.
Aleargă după distragerea atenției.
Se agață de zgomot.
Se luptă cu tăcerea ca și cu un dușman.
Confundă stimularea cu vitalitatea
și haosul cu pasiunea.
Calea suverană este opusul.
Este momentul în care încetezi să fugi de tine însuți și,
în sfârșit, te întorci să te confrunți cu cel din tine.
Când faci asta, descoperi că nu a fost niciodată nimic în
neregulă cu viața ta, cu excepția modului în care o locuiai sau, mai exact, a
modului în care evadai din ea.
Lumea devine interesantă doar atunci când tu devii
prezent.
În momentul în care începi să trăiești prin
conștientizare în loc de evitare, viața încetează să mai fie ceva de îndurat și
devine ceva de locuit.
Florile arată diferit.
Momentele se prelungesc.
Oamenii dezvăluie profunzimi pe care nu le-ai observat
niciodată.
Tăcerea devine un tovarăș.
Propriile gânduri încetează să mai fie un dușman.
Lumea ta interioară încetează să se mai simtă ca o cameră
încuiată și începe să se simtă un templu.
Plictiseala nu poate supraviețui acolo unde
conștientizarea este vie.
Întreabă-te, fără judecată sau frică,
”Am încetat să mă tem de propria mea tovărășie?
Am făcut în sfârșit pace cu liniștea?”
Acel moment, acea pace, este suveranitate.
INIMA CARE NU SE ÎNCHIDE
Există un adevăr etern țesut în toate viețile trezite.
O inimă care se închide devine singură.
O inimă care se deschide devine infinită.
Conectarea nu este un act de virtute morală.
Este o necesitate biologică, emoțională, spirituală
pentru sufletul uman în evoluție.
Grija autentică, nu ca performanță, nu ca obligație, nu
ca ștergere de sine, ci ca prezență, este una dintre cele mai înalte stări pe
care un om le poate întrupa.
Să vezi pe cineva.
Să-l simți.
Să-ți lași atenția să se odihnească asupra lor ca și cum
existența lor contează, pentru că contează.
Acesta este genul de ”caritate” despre care vorbesc
textele antice, dar pe care aproape nicio instituție modernă nu o înțelege.
Caritatea nu este milă, ierarhie, sacrificiu forțat sau
martiriu.
Caritatea este dorința de a lăsa umanitatea altei
persoane să existe în conștiința ta, fără să te retragi în propria-ți poveste.
Un suveran dăruiește acest lucru nu din gol, ci din
preaplin.
Cel mai mic gest, o înclinare din cap, un zâmbet, un
cuvânt blând, un moment sincer, poate străbate viața altei persoane cu forța
unei binecuvântări uitate.
Când ești prins în propria-ți minte, viața se simte ca
insuportabil de mică.
În momentul în care îți amintești că nu ești singur,
viața devine din nou extraordinară.
Nu te poți plictisi în timp ce înalți spiritul cuiva.
Nu poți fi gol în timp ce oferi o prezență reală.
Nu te poți pierde în timp ce ajuți pe altcineva să se
simtă găsit.
Luminezi lumea pur și simplu refuzând să o lași să rămână
întunecată în jurul tău.
ÎNTOARCEREA SINELUI SUVERAN
Fie ca ziua de azi să fie o ceremonie liniștită.
Fie ca ziua de azi să fie ziua în care să recunoști că
prezența ta în lume nu este un accident și nici un gând ulterior.
Fie ca ziua de azi să fie ziua în care să înțelegi că
cele mai mici acțiuni ale tale au mai multă greutate decât îți dai tu seama.
O viață suverană nu se construiește prin gesturi mărețe
sau prin demonstrații eroice ale scopului.
Se construiește prin acumularea de mici acte de
conștientizare, compasiune,
claritate, intenție, curaj și prezență.
Fiecare o scânteie.
Fiecare un fir.
Fiecare o întoarcere.
Ziua de astăzi nu este o sarcină să supraviețuiești.
Este un câmp care se deschide în fața ta, o invitație să
participi, să dăruiești, să primești, să fii martor, să respiri, să te deschizi,
să fii aici pe deplin.
Nu trebuie să demonstrezi măreție.
Trebuie doar să apari ca cel din spatele feței tale, cel
care este în sfârșit treaz.
În momentul în care te întorci la tine însuți,
plictiseala moare.
Obsesia de sine se dizolvă.
Viața devine din nou interesantă în moduri pe care nu le
poți forța și nu le poți falsifica.
Ceea ce îți rămâne este simplu.
Prezență.
Compasiune.
Conștientizare.
Conectare.
Sens.
Suveranitate.
Cu acestea, ziua ta, orice zi, este mai mult decât
suficientă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.