De Jason Gray
28.01.2026 (6026 A.L.)
0819(GMT-6)
WINNIPEG, MANITOBA, CANADA
Există un moment care vine după ce tot ce este important s-a destrămat deja, dar înainte ca ceva nou să fi început.
Cel mai mulți oameni îl ratează.
Trec în grabă pe lângă el, îl umplu, se distrag de la el sau îl reinterpretează ca pe un eșec.
Acest moment nu este o greșeală.
Nu este un gol.
Nu este o absență.
Este liniștea de după prăbușire.
Nu prăbușirea dramatică pe care oamenii și-o imaginează, poduri arse, prăbușiri publice, sfârșituri vizibile, ci cea interioară.
Prăbușirea urgenței false.
Prăbușirea credințelor împrumutate.
Prăbușirea identităților pentru care nu mai ai energie să le joci.
S-ar putea să nu poți explica ce anume.
S-ar putea să nu te simți ”mai bine”.
S-ar putea să nu te simți inspirat sau optimist.
Ceea ce simți în schimb este o liniște nefamiliară.
Nu pace.
Nu ușurare.
Liniște.
Genul care se simte ușor derutant, pentru că o parte atât de mare din viața ta era organizată în jurul presiunii.
Presiunea să te îmbunătățești.
Presiunea să decizi.
Presiunea să te repari.
Presiunea să devii altcineva.
Când această presiune se dizolvă, lasă în urmă spațiu, iar spațiul se simte ciudat pentru un sistem nervos antrenat în tensiune.
Asta este faza în care mulți oameni intră în panică.
Confundă absența urgenței cu stagnarea.
Confundă calmul cu golul.
Confundă tăcerea cu lipsa de direcție.
Se grăbesc să o umple.
Caută obiective.
Își crează motivație.
Reiau tipare vechi pentru că acelea cel puțin par familiare.
Acest moment nu cere să fie umplut.
Cere să fie respectat.
Te afli într-o condiție interioară rară, o viață care nu mai este condusă de narațiuni false, dar care nu este încă reconstruită în jurul adevărului.
Această stare de ”între” este fragilă, nu pentru că este slabă, ci pentru că este neprotejată.
Nu există nici o armură aici.
Nici performanță.
Nici o poveste pe care ți-o spui despre cine ar trebui să fii în continuare.
Ești doar tu, fără impuls, iar impulsul este intoxicant.
Oamenii preferă mișcarea dureroasă în locul unei liniști nefamiliare.
Ar prefera să se grăbească în direcția greșită decât să stea fără instrucțiuni.
Ceva din tine a învățat să se oprească fără să se prăbușească.
Asta nu-i neimportant.
Asta este capacitate.
Aici se desăvârșește munca de fundație, nu cu artificii, ci cu reținere.
Înveți să nu interferezi cu propria-ți recalibrare.
Sistemul nervos se resetează.
Busola internă se curăță de resturile rămase.
Reflexele vechi își slăbesc strânsoarea.
S-ar putea să observi că reacțiile tale sunt mai lente acum.
Nu răspunzi imediat.
Nu te explici la fel de repede.
Nu te grăbești să rezolvi disconfortul așa cum făceai înainte.
Asta nu este dezangajare.
Asta este încredere în sine care apare înaintea limbajului.
Adeseori corpul o știe înaintea ca mintea să ajungă din urmă.
Nu mai forțezi coerența.
O lași să se așeze.
Acest lucru se poate simți ca tulburător pentru că, cândva, drama îți oferea senzația de a fi viu.
Lupta îți dădea cândva contur zilelor.
Identitatea venea cândva din rezistență.
Fără acea fricțiune, te poți întreba:
”Cine sunt acum?”
”Ce fac cu acest spațiu?”
”Ce urmează?”
În această fază nu este vorba să răspunzi la întrebări.
Este vorba să lași întrebările să înceteze să mai țipe.
Pentru prima dată, viața ta nu mai cere o interpretare imediată.
Aici începe adevărata aliniere, nu în claritate, ci într-o disponibilitate tăcută.
Gândește-te la pământ după un incendiu al vegetației.
Focul curăță ceea ce nu putea supraviețui.
Pământul pare gol, dar sub suprafață au fost eliberați nutrienți.
Condițiile s-au schimbat.
Ceva diferit este acum posibil.
Să te grăbești să plantezi prea devreme distruge solul.
Tu ești în această fază de sol.
Nu este nimic în neregulă cu tine pentru că nu știi ce urmează.
Nu lipsește nimic pentru că nu alergi după nimic.
Nimic s-a blocat doar pentru că tu nu mai împingi.
Această nemișcare nu este pasivă.
Este integrare fără narațiune.
Munca de acum este simplă, dar dificilă.
Nu grăbi tăcerea.
Nu o decora cu sensuri premature.
Nu intra în panică pentru că nimic nu-ți cere să performezi.
Lasă-ți sistemul să-și încheie recalibrarea.
Ce va urma nu va veni sub formă de presiune.
Va veni ca o atracție.
O chemare subtilă.
O înclinație tăcută.
O direcție care nu cere justificare.
Nu poate fi auzită dacă umpli acest spațiu cu zgomot.
Prăbușirea s-a încheiat.
Asta este curățarea.
Dacă îi dai voie să rămână clară, următoarea fază nu va trebui forțată.
Va ieși singură la iveală.
Absența urgenței nu este gol, este pregătire.
Stai aici atât de mult încât să începi să o simți.
Traducere Monica Poka
0819(GMT-6)
WINNIPEG, MANITOBA, CANADA
Există un moment care vine după ce tot ce este important s-a destrămat deja, dar înainte ca ceva nou să fi început.
Cel mai mulți oameni îl ratează.
Trec în grabă pe lângă el, îl umplu, se distrag de la el sau îl reinterpretează ca pe un eșec.
Acest moment nu este o greșeală.
Nu este un gol.
Nu este o absență.
Este liniștea de după prăbușire.
Nu prăbușirea dramatică pe care oamenii și-o imaginează, poduri arse, prăbușiri publice, sfârșituri vizibile, ci cea interioară.
Prăbușirea urgenței false.
Prăbușirea credințelor împrumutate.
Prăbușirea identităților pentru care nu mai ai energie să le joci.
S-ar putea să nu poți explica ce anume.
S-ar putea să nu te simți ”mai bine”.
S-ar putea să nu te simți inspirat sau optimist.
Ceea ce simți în schimb este o liniște nefamiliară.
Nu pace.
Nu ușurare.
Liniște.
Genul care se simte ușor derutant, pentru că o parte atât de mare din viața ta era organizată în jurul presiunii.
Presiunea să te îmbunătățești.
Presiunea să decizi.
Presiunea să te repari.
Presiunea să devii altcineva.
Când această presiune se dizolvă, lasă în urmă spațiu, iar spațiul se simte ciudat pentru un sistem nervos antrenat în tensiune.
Asta este faza în care mulți oameni intră în panică.
Confundă absența urgenței cu stagnarea.
Confundă calmul cu golul.
Confundă tăcerea cu lipsa de direcție.
Se grăbesc să o umple.
Caută obiective.
Își crează motivație.
Reiau tipare vechi pentru că acelea cel puțin par familiare.
Acest moment nu cere să fie umplut.
Cere să fie respectat.
Te afli într-o condiție interioară rară, o viață care nu mai este condusă de narațiuni false, dar care nu este încă reconstruită în jurul adevărului.
Această stare de ”între” este fragilă, nu pentru că este slabă, ci pentru că este neprotejată.
Nu există nici o armură aici.
Nici performanță.
Nici o poveste pe care ți-o spui despre cine ar trebui să fii în continuare.
Ești doar tu, fără impuls, iar impulsul este intoxicant.
Oamenii preferă mișcarea dureroasă în locul unei liniști nefamiliare.
Ar prefera să se grăbească în direcția greșită decât să stea fără instrucțiuni.
Ceva din tine a învățat să se oprească fără să se prăbușească.
Asta nu-i neimportant.
Asta este capacitate.
Aici se desăvârșește munca de fundație, nu cu artificii, ci cu reținere.
Înveți să nu interferezi cu propria-ți recalibrare.
Sistemul nervos se resetează.
Busola internă se curăță de resturile rămase.
Reflexele vechi își slăbesc strânsoarea.
S-ar putea să observi că reacțiile tale sunt mai lente acum.
Nu răspunzi imediat.
Nu te explici la fel de repede.
Nu te grăbești să rezolvi disconfortul așa cum făceai înainte.
Asta nu este dezangajare.
Asta este încredere în sine care apare înaintea limbajului.
Adeseori corpul o știe înaintea ca mintea să ajungă din urmă.
Nu mai forțezi coerența.
O lași să se așeze.
Acest lucru se poate simți ca tulburător pentru că, cândva, drama îți oferea senzația de a fi viu.
Lupta îți dădea cândva contur zilelor.
Identitatea venea cândva din rezistență.
Fără acea fricțiune, te poți întreba:
”Cine sunt acum?”
”Ce fac cu acest spațiu?”
”Ce urmează?”
În această fază nu este vorba să răspunzi la întrebări.
Este vorba să lași întrebările să înceteze să mai țipe.
Pentru prima dată, viața ta nu mai cere o interpretare imediată.
Aici începe adevărata aliniere, nu în claritate, ci într-o disponibilitate tăcută.
Gândește-te la pământ după un incendiu al vegetației.
Focul curăță ceea ce nu putea supraviețui.
Pământul pare gol, dar sub suprafață au fost eliberați nutrienți.
Condițiile s-au schimbat.
Ceva diferit este acum posibil.
Să te grăbești să plantezi prea devreme distruge solul.
Tu ești în această fază de sol.
Nu este nimic în neregulă cu tine pentru că nu știi ce urmează.
Nu lipsește nimic pentru că nu alergi după nimic.
Nimic s-a blocat doar pentru că tu nu mai împingi.
Această nemișcare nu este pasivă.
Este integrare fără narațiune.
Munca de acum este simplă, dar dificilă.
Nu grăbi tăcerea.
Nu o decora cu sensuri premature.
Nu intra în panică pentru că nimic nu-ți cere să performezi.
Lasă-ți sistemul să-și încheie recalibrarea.
Ce va urma nu va veni sub formă de presiune.
Va veni ca o atracție.
O chemare subtilă.
O înclinație tăcută.
O direcție care nu cere justificare.
Nu poate fi auzită dacă umpli acest spațiu cu zgomot.
Prăbușirea s-a încheiat.
Asta este curățarea.
Dacă îi dai voie să rămână clară, următoarea fază nu va trebui forțată.
Va ieși singură la iveală.
Absența urgenței nu este gol, este pregătire.
Stai aici atât de mult încât să începi să o simți.
Dacă materialele pe care le traduc și le împărtășesc gratuit vi se par valoroase, m-ar bucura dacă mi-ați susține această muncă printr-o donație, atât cât considerați că valorează pentru voi ceea ce ați primit. Vă rog să folosiți butonul ”Donate” care apare în partea dreaptă de sus a blogului ca să susțineți în continuare munca pe care o fac. Vă mulțumesc!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.