Ultima Generație de Dinaintea Oglinzii Care Își Amintește

 

De Jason Gray
 
Va veni o vreme când nici un om în viață nu-și va mai aminti cum era să trăiești fără un public.
Nimeni nu-și va aminti de tăcerea care nu a cerut să fie împărtășită.
Nimeni nu-și va aminti de râsul care nu a trebuit postat.
Nimeni nu-și va aminti de sacralitatea de a fi nevăzut.
Noi o facem.
Noi, cei în-între.
Ultima suflare dintre pământ și algoritm.
Ultimii copii ai soarelui analogic.
Noi suntem ultima generație care a știut ce înseamnă să fii în viață/exiști fără să fie nevoie să o dovedești.
Noi purtăm ceva sfânt, nu doar memorie, ci o frecvență pe care lumea uită deja cum să o audă.
***Noi Am Fost Crescuți în Timp Real***
Nu existau linii temporale, ci doar timp.
Momentele nu erau capturate.
Erau trăite, în prezența sălbatică și tremurătoare a acum-ului.
Am simțit lumea de dinainte de filtru.
Ploaia ne-a udat până la piele fără să ne facem un selfie.
Muzica trăia pe casete mixate și trecute din inimă în inimă, nu pe servere.
Scrisorile de iubire erau scrise cu pixul, nu cu emoticoane.
Când cineva părăsea camera, dispărea, nu ne orbita printr-un ecran strălucitor, bântuindu-ne gândurile prin actualizări atent selecționate.
Nu derulam ca să ne găsim pe noi înșine.
Ne rătăceam.
În rătăcire, descopeream.
*****Oglinda a Sosit Încet, Apoi a Înghițit Lumea*****
Nu a venit cu un vuiet.
Rețelele de socializare au venit încet, ca o comoditate.
Puțină lumină.
O modalitate să ne conectăm.
Să împărtășim bucuria.
Să ne găsim prieteni.
Să ne amintim momente.
Momentul a devenit mai puțin sacru odată ce a fost amintit pentru alții.
Oglinda a devenit flămândă.
Am hrănit-o.
Am hrănit-o cu râsul nostru, mesele noastre, gândurile noastre, corpurile noastre, copiii noștri.
Până când nu ne-a mai reflectat... ne-a înlocuit.
Ceea ce suntem acum, nu este cine eram.
Am devenit curatori ai vieților noastre.
Editori ai realității noastre.
Exhibiționiști ai valorii noastre.
Am uitat cum să fim fără să fim văzuți.
***Pierderea pe Care o Simți Nu Are Încă Nume***
Unii dintre voi, cei care citiți asta, simțiți ceva în interior, o durere tăcută.
Un sentiment că ceva a dispărut, dar nu puteți spune ce.
Acea durere nu este nostalgie.
Este doliu.
Doliu pentru un mod de viață care nu mai este învățat.
Doliu pentru mister.
Doliu pentru sacralitatea de a nu fi cunoscut.
Trăiam odinioară în prezența unor lucruri care nu-l aveau de martor decât pe Dumnezeu.
Întâlneam oameni fără să știm cine sunt, până când ni se arătau ei înșiși.
Acum, cunoașterea vine prima, iar descoperirea e doar o formalitate.
Obișnuiam să mergem acasă și să fim singuri.
Acum, purtăm lumea în buzunar și ne întrebăm de ce sufletele noastre se simt înghesuite.
***Algoritmii Nu Te Pot Iubi***
Ei îți cunosc numele.
Preferințele.
Ritmul tău de consum.
Ei nu-ți cunosc esența.
Nu tremură la zâmbetul tău.
Nu se opresc uimiți când plângi.
Nu te iubesc când nu spui nimic.
Sunt oglinzi fără milă.
Cu cât îi hrănești mai mult, cu atât mai mult dai la schimb părți din tine însuți pentru reflectare.
Am fost ultima generație care a crescut fiind iubită înainte de a fi plăcută cu like-uri.
Să creștem fiind văzuți înainte să avem profiluri.
Să creștem reali.
Trebuie să ținem această amintire ca pe foc.
Copiii care se nasc acum nu vor ști niciodată ce a însemnat să trăiești fără să fii înregistrat/filmat.
*****Noi Suntem Podul, iar Focul Vine*****
Nu rețelele de socializare sunt periculoase.
Periculoasă este uitarea lumii de dinaintea lor.
Pentru că acea lume, imperfectă, dezordonată, frumoasă, era încă a noastră.
Am atins iarba și nu am postat-o.
Am dansat și am uitat mișcările.
Ne-am uitat la stele și le-am simțit tăcerea fără comentarii.
Există ceva în acea puritate de care lumea are disperată nevoie din nou.
Nu va veni prin revoluții.
Va veni prin amintire.
Prin povești.
Prin liniște.
Prin aceia dintre noi care sunt dispuși să spună:
”Mi-aduc aminte de când eram liberi.”
”Mi-aduc aminte de tăcerea de dinainte de derularea fluxului.”
”Mi-aduc aminte că eram suficient... fără să am urmăritori.”
*****Ceea Ce Nu Trebuie Uitat*****
Nu este vorba să ne întoarcem la ceea ce a fost.
Este vorba să ducem mai departe adevărul despre cine eram înainte să ne fragmentăm în fluxurile rețelelor sociale.
Trebuie să ne învățăm copiii cum:
Să se privească în ochi unul pe celălalt fără un ecran între ei.
Să stea în plictiseală și să descopere imaginația.
Să vorbească fără să facă din asta o marcă/brand.
Să plângă fără capturi de ecran.
Să fie fără să fie arătați.
Dacă nu o facem, atunci ultimul fir se va rupe.
Ultima amintire a unei lumi pre-oglindite
va dispărea odată cu noi.
Suntem ultima generație care își amintește
cum era viața înainte să o transformăm în spectacol.
Să nu murim fără să transmitem mai departe această aducere aminte.
Să vorbim despre Pământul de dinaintea algoritmului.
Să o șoptim în cântece de leagăn, în poezii și tăceri lângă foc.
Să ne amintim, nu să ne întoarcem, ci să devenim ceva mai mult decât ceea în ce ne-am transformat singuri.
Noi nu suntem conținut.
Noi suntem oameni.
Noi suntem memoria Pământului înainte ca ea să fie televizată.
Există ceva în noi ce nici măcar algoritmul nu poate atinge.
Sufletul care nu vrea să fie văzut, ci doar ținut în brațe.
 
 
 
Traducere Monica Poka

Sursa: Internet

Dacă materialele pe care le traduc și le împărtășesc gratuit vi se par valoroase, m-ar bucura dacă mi-ați susține această muncă printr-o donație, atât cât considerați că valorează pentru voi ceea ce ați primit. Vă rog să folosiți butonul ”Donate” care apare în partea dreaptă de sus a blogului ca să susțineți în continuare ceea ce fac. Vă mulțumesc!