De Jason Gray
0333(GMT-6)
WINNIPEG, MANITOBA, CANADA
Cei mai mulți oameni cred că răspund vieții.
Nu o fac.
Ei reacționează.
Reacționarea nu este un defect minor.
Nu este un capriciu al personalității.
Nu este ”așa sunt eu”.
Reacționarea este mecanismul tăcut prin care viața unui om este preluată, clipă de clipă, fără să fie necesară o forță evidentă.
Reacționarea apare atunci când lumea te atinge și tu răspunzi înainte să-ți dai seama despre ce este vorba.
Se simte ca și cum ai trăi.
Se simte ca o implicare.
Se simte ca putere.
Reacționarea nu este putere.
Reacționarea este viteză fără să fii autor.
Reacționarea are loc după ce ceva a decis deja pentru tine ce contează.
Mesajul, tonul, privirea, comentariul, titlul, amintirea, viitorul imaginat, ceva îți agață atenția și sistemul nervos se aprinde.
Corpul se încordează.
Mintea accelerează.
Cuvintele se adună.
Presupunerile se formează.
Apare un verdict.
Totul se întâmplă suficient de repede încât să pară ”tu”.
Asta este minciuna.
Cele mai multe reacționări nu sunt tu.
Sunt condiționări.
Sunt reflexe vechi, frici vechi, povești repetate, contracte interioare vechi pe care ai uitat că le-ai semnat.
Reacționarea este pilotul automat care pretinde că este pilotul.
Așa se pierde autoritatea, nu prin catastrofe, ci prin o mie de momente rapide pe care nu le-ai pus niciodată sub semnul întrebării.
Ruptura începe atunci când reacționarea devine normală.
Când un om este reactiv, trăiește într-o stare continuă de posesiune parțială.
Atenția îi este mereu atrasă.
Starea emoțională îi este mereu împinsă.
Comportamentul îi este întotdeauna influențat de ceea ce-l atinge.
Nu își dă seama, pentru că reacționarea pare justificată.
Crede că ”se apără pe sine”.
Crede că ”spune adevărul”.
Crede că ”își protejează pacea”.
În realitate, este doar pus în mișcare.
Reacționarea face ca totul să pară personal și imediat, chiar și atunci când nu este.
Prăbușește lumea într-o serie de provocări.
Antrenează mintea să interpreteze fricțiunea ca amenințare și disconfortul ca pericol.
Corpul devine un scaner.
Mintea devine o sală de judecată.
Viața devine un lanț de declanșatori.
Acesta este costul real, reacția îngustează viața unei persoane.
O persoană reactivă rareori vede imaginea completă.
Vede doar partea care-i apasă cele mai emoționale butoane.
Îi scapă contextul.
Îi scapă nuanța.
Îi scapă sincronizarea.
Îi scapă propria intenție mai profundă.
Începe să trăiască în fragmente.
Fragmentele sunt ușor de controlat.
Reacționarea se hrănește din viteză.
Cu cât avalanșa internă este mai rapidă, cu atât pare mai convingătoare.
Intensitatea devine dovada.
Corpul reacționează, așa că mintea declară: Vezi? E real.
Intensitatea nu înseamnă acuratețe.
Un semnal intern puternic nu este neapărat și unul adevărat.
Poate fi pur și simplu unul familiar.
Frica este familiară.
Resentimentul este familiar.
Defensiva este familiară.
Vechea rușine este familiară.
Reacționarea nu este adeseori nimic mai mult decât corpul care repetă un scenariu vechi de supraviețuire într-un context nou.
De aceea, oamenii pot ”câștiga” o ceartă și să se simtă mai goi după aceea.
De aceea, pot vorbi și, totuși, să se simtă neauziți.
De aceea, pot răspunde instantaneu și, totuși, să se simtă neputincioși.
Reacționarea nu restabilește autoritatea.
O consumă.
De fiecare dată când reacționezi, îi înmânezi starea ta declanșatorului.
Îi spui, fără cuvinte, tu decizi ce simt.
Tu decizi unde se duce energia mea.
Tu decizi cine devin în acest moment.
Un om poate avea bani, statut, inteligență și totuși să nu aibă autoritate dacă este ușor de provocat, pentru că autoritatea nu este ceea ce controlezi în exterior.
Autoritatea este ceea ce poți menține în interior.
Reacționarea este prăbușirea tăcută a acelei mențineri.
De aceea lumea recompensează reacționarea.
Reacționarea este previzibilă.
Un om reactiv este ușor de momit.
Ușor de grăbit.
Ușor de ofensat.
Ușor de împins într-o poziție pe care nu a ales-o.
Poate fi făcut să se certe pe distrageri.
Poate fi făcut să se justifice la nesfârșit.
Poate fi făcut să alerge după validare.
Poate fi făcut să-și demonstreze valoarea unor oameni care nu meritau niciodată acces la el.
Reacționarea este pârghia oricărui lucru care vrea să te miște fără să-ți ceară voie.
Cei mai mulți oameni sunt mișcați toată ziua.
Prin notificări.
Prin comparație.
Prin conversații imaginate.
Prin răni vechi care se redeschid la moment.
Printr-o mie de intrări mici, concepute să-i mențină neliniștiți.
Nu pentru că lumea ar fi ”rea” într-un sens dramatic, ci pentru că un om neliniștit este unul docil.
Un om care nu își poate menține centrul, îl va externaliza.
Va căuta ceva în afara lui care să-l stabilizeze.
Așa devin oamenii dependenți de oameni, de conflicte, de derulare, de zgomot, de stimulare constantă.
Reacționarea crează o falsă senzație de a fi viu.
Un val constant.
O presiune constantă.
O nevoie constantă de a răspunde.
Viața reală nu cere răspuns constant.
Reorientarea începe cu un adevăr la care cei mai mulți se opun:
ai voie să faci pauză.
Nu mai târziu.
Nu după ce te calmezi.
Nu după ce ”îți dai seama”.
Chiar acum.
Pauza nu este slăbiciune.
Pauza nu este evitare.
Pauza este autoritatea care se întoarce în corp.
Există un spațiu, subțire, tăcut și ușor de ratat, între stimul și răspuns.
Acel spațiu este singurul loc în care exiști cu adevărat ca autor.
Dacă acel spațiu se prăbușește, nu tu alegi.
Ești ales.
Cei mai mulți oameni nu au fost niciodată antrenați să trăiască în acel spațiu.
Au fost antrenați să-l umple imediat: să explice, să se apere, să justifice, să răspundă, să reacționeze.
Tăcerea pare periculoasă.
Amânarea se simte ca o pierdere.
Să nu răspunzi se simte ca și cum ai greși.
Așa devine reacționarea un stil de viață.
Tăcerea nu este înfrângere.
Tăcerea este discernământ.
Amânarea nu este indecizie.
Amânarea este precizie.
Să nu răspunzi nu este slăbiciune.
Să nu răspunzi este refuzul de a fi controlat.
Pauza îți oferă un lucru neprețuit.
Timp să sosești.
În pauză, poți simți corpul fără să i te supui.
Poți observa gândul fără să-l urmezi.
Poți lăsa emoția să se ridice fără să o lași să te conducă.
Aici se construiește suveranitatea, nu în momente dramatice, ci în aceste mici refuzuri interne de a fi grăbit.
Munca reală nu este ”să-ți controlezi emoțiile”.
Acesta este limbajul celor care nu înțeleg ce este puterea.
Munca reală este să devii cineva care nu este stăpânit de primul impuls.
De obicei, primul impuls nu este înțelepciune.
Primul impuls este adeseori un reflex.
O apărare.
O mișcare condiționată.
Un scenariu învățat.
Majoritatea oamenilor trăiesc într-o buclă în care primul lor impuls decide, iar apoi mintea lor vine să explice de ce a fost corect.
Așa devine autoamăgirea permanentă.
Reacționarea nu este doar exterioară.
Are loc și în interior.
Reacționezi la propriile gânduri.
Reacționezi la propriile amintiri.
Reacționezi la propria frică.
Apare un gând, ”sunt în urmă”, iar corpul reacționează ca și cum ar fi un fapt.
Apare o amintire, ”asta a fost umilitor”, iar corpul reacționează ca și cum s-ar întâmpla din nou.
Apare un viitor imaginat, ”asta o să meargă prost”, iar corpul reacționează ca și cum ar fi deja real.
Așa trăiesc oamenii în stres, fără nici o amenințare.
Ei nu sunt stresați de viață.
Sunt stresați de reacția interioară la viața imaginată.
Când recuperezi pauza, începi să vezi clar acest lucru.
Începi să observi că nu ești obligat să tratezi fiecare gând ca pe o comandă.
Nu ești obligat să tratezi fiecare emoție ca pe o urgență.
Nu ești obligat să acționezi pur și simplu pentru că simți presiune.
Presiunea nu este îndrumare.
Pauza este modul în care separi semnalul de zgomot.
Odată ce poți separa semnalul de zgomot, începi să recâștigi proporția.
Încetezi să faci munți din impulsuri.
Încetezi să transformi disconfortul în criză.
Încetezi să mai răspunzi la orice ca și cum ar fi un ultimatum.
Aici revine maturitatea.
O persoană cu autoritate nu trebuie să o demonstreze.
Nu are nevoie să escaladeze*.
Nu are nevoie să ”câștige” în mod constant.
Se mișcă cu reținere.
Reținerea nu este suprimare.
Este capacitatea să porți intensitatea fără să o lași să se reverse într-un comportament care crează regret.
Reținerea este capacitatea să simți furia fără să o venerezi.
Să simți frica fără să i te supui.
Să simți presiune fără să i te predai.
Reținerea este o forță care nu are nevoie să se anunțe.
În timp, reacționarea își pierde strânsoarea.
Nu pentru că devii amorțit.
Nu pentru că devii pasiv, ci pentru că devii precis.
Cuvintele tale devin mai puține și mai ascuțite.
Deciziile tale devin mai curate.
Energia ta încetează să se mai scurgă în lucruri care există doar ca să te provoace.
Devii mai greu de grăbit.
Mai greu de atras.
Mai greu de manipulat.
Lumea se schimbă în jurul tău, nu pentru că lumea devine mai blândă, ci pentru că încetezi să hrănești ceea ce supraviețuiește din instabilitatea ta.
Unele conflicte se dizolvă atunci când nu reacționezi la ele.
Unii oameni își pierd interesul atunci când nu te pot agăța.
Unele probleme se micșorează atunci când încetezi să le exagerezi cu urgența.
Așa revine autoritatea.
Nu prin dominare.
Nu prin control asupra altora, ci prin controlul propriei tale stări.
Omul care își controlează propria stare își controlează viața.
Reacționarea este predarea la stare.
Pauza este revendicarea acesteia.
Dacă reacționezi imediat, ai renunțat deja la autoritate.
Dacă materialele pe care le traduc și le împărtășesc gratuit vi se par valoroase, m-ar bucura dacă mi-ați susține această muncă printr-o donație, atât cât considerați că valorează pentru voi ceea ce ați primit. Vă rog să folosiți butonul ”Donate” care apare în partea dreaptă de sus a blogului ca să susțineți în continuare ceea ce fac. Vă mulțumesc!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.