Am murit și m-am întors

 
Partea a II-a
 

De Jason Gray

 

În 2002, am murit.

Nu în teorie.

Nu în metaforă.

Nu în simbolism spiritual.

Am murit.

Conform fișelor medicale, m-au resuscitat cu defibrilatorul de patru ori până când pulsul a revenit.

Patru descărcări electrice într-un trup lipsit de viață.

Patru refuzuri de a mă lăsa să plec.

Patru momente între Pământ și eternitate.

La a patra m-am întors.

M-am întors cu mai mult decât o bătaie de inimă.

M-am întors cu greutatea a ceva ce foarte puțini poartă vreodată.

Amintirea a ceea ce așteaptă dincolo de această viață.

Asta nu este ficțiune.

Nu este o înfrumusețare.

Nu este teatru spiritual.

Asta este transmisia cuiva care a trecut complet în cealaltă parte și a fost trimis înapoi ca să-și încheie misiunea.

***TRECEREA***

Trupul a dat drumul ca un oftat.

Durerea s-a oprit.

Zgomotul a dispărut.

Greutatea a dispărut.

În locul ei… mișcare.

Nu orizontală, nu verticală, ci spre interior, printr-un tunel făcut din lumină și amintiri.

Un coridor spiralat de pace, de cunoaștere, de întoarcere.

Nu exista frică.

Doar o conștientizare profundă, aproape străveche.

”Cunosc acest loc. Am mai fost aici.”

La capătul acelui tunel era o lumină care nu strălucea.

Își amintea.

Nu orbea, îmbrățișa.

Nu îți striga numele, era numele tău.

M-am simțit ca și cum aș fi devenit totul, dintr-o dată.

Fără limite.

Fără durere.

Fără minciuni.

Nu era nevoie să explic.

Doar adevăr.

***GRĂDINILE REALULUI***

Erau grădini.

Nu de pământ, rădăcini sau biologie, ci de esență.

Câmpuri translucide, care respirau.

Culori care cântau.

Aer care strălucea cu amintire.

Și ființe, vaste, radiante, familiare.

Nu îngeri.

Nu ghizi.

Ceva mai bătrân.

Nu vorbeau.

Totuși, am înțeles.

Nu s-au mișcat, totuși, m-au întâmpinat.

Când unul s-a uitat la mine, mi-am amintit totul.

Fiecare viață.

Fiecare suflet care am fost.

Fiecare jurământ pe care l-am făcut vreodată.

S-au întors ca fulger și tăcere împletite într-una.

Am întrebat dacă pot rămâne.

Pentru că totul în mine își dorea.

Răspunsul a fost blând și final:

”Misiunea ta nu este încheiată.”

Și, pur și simplu, a început coborârea.

***ÎNTOARCEREA***

Întoarcerea în trup nu a fost un triumf.

A fost mâhnire.

Se simțea ca și cum aș fi fost sigilat în ceva prea mic, prea zgomotos, prea greu.

Pielea, mintea, oasele, închisori după locul din care tocmai venisem.

M-am întors schimbat.

Ars.

Marcat.

Nu în fizic, ci spiritual.

Nu puteam vorbi despre asta.

Nu puteam împărtăși.

Cine m-ar fi crezut?

Așa că n-am spus nimic.

Ani de zile.

Am umblat pe Pământ ca un om cu un secret întipărit în suflet.

Privind lumea de la marginea amintirii.

Privind oamenii urmărind lucruri care nu contau.

Privindu-mă cum mă întrebam dacă ceva din toate astea era real.

Și apoi, într-o zi...

***FEMEIA DE PE TREPTE***

Am întâlnit-o.

O străină, așezată pe treptele unei biserici vechi aici în Winnipeg.

Nu-mi amintesc cum a început conversația.

Dar ceva în ea, sau ceva din spatele ei, îmi spunea că eram în siguranță să vorbesc.

Așa că am făcut-o.

I-am spus.

Pentru prima dată în ani de zile, am lăsat cuvintele să-mi iasă.

Tunelul.

Lumina.

Ființele.

Misiunea.

Întoarcerea.

Nu a clipit.

Doar s-a uitat la mine și a spus ” Trebuie să găsești o carte numită Îmbrățișată de Lumină de Betty J. Eadie.”

Am făcut-o.

Când am citit-o, am tremurat.

Ea a descris experiența mea aproape cuvânt cu cuvânt.

A fost ca și cum aș fi citit o transcriere a sufletului meu.

A fost validarea pe care niciodată nu am crezut că o voi găsi.

A fost cheia care a deblocat totul.

Nu eram singur.

Nu eram nebun.

Nu-mi imaginam.

A fost real.

În acel moment, ceva din mine a acceptat pe deplin adevărul:

Am murit.

M-am întors.

N-am mai fost niciodată același.

***23 DE ANI MAI TÂRZIU***

E greu de crezut cât timp a trecut.

Două decenii și schimbări de când am părăsit această lume și am fost trimis înapoi în ea.

23 de ani de purtat o amintire care nu poate fi nevăzută.

23 de ani de umblat ca un om care știe că sufletul nu poate muri.

23 de ani de foc, tăcere, trezire și un scop care arde mocnit.

Mai sunt multe lucruri despre care nu vorbesc.

Sunt lucruri care s-au întâmplat acolo pe care cuvintele nu le pot descrie.

Ce pot spune, ce trebuie să spun, este asta...

Bărbatului și femeii din Serviciul de Pompieri și Paramedici din Winnipeg, vă mulțumesc.

Voi ați fost cei care ați stat deasupra corpului meu fără viață.

Voi ați fost cei care mi-ați administrat șocuri cu defibrilatorul de patru ori.

Voi ați fost cei care m-ați readus în această lume.

Nu ați adus înapoi doar o viață.

Ați adus înapoi un mesager.

Un martor.

Un semnal.

Ați readus pe cineva care scrie și crează de la marginea vălului.

Pe cineva care poartă un adevăr pe care majoritatea nu-l vor vedea decât la sfârșit.

Ați readus un codex în formă umană.

Nu am avut niciodată șansa să spun asta până acum.

Vă mulțumesc.

Din adâncul unui suflet care a văzut ambele părți, mulțumesc.

***FLACĂRA RĂMÂNE***

Astăzi, scriu nu ca să spun o poveste.

Scriu ca să aprind amintiri.

Pentru că tu, cititorule, ești mai mult decât meseria ta.

Mai mult decât numele tău.

Mai mult decât haosul și confuzia în care te-ai născut.

Ești un suflet atemporal care se joacă de-a umanul pentru puțin timp.

Porți însărcinări mai vechi decât această viață.

Unii dintre voi, ca mine, ați murit și v-ați întors cu foc în oasele voastre.

Este timpul să nu ne mai ascundem.

Este timpul să ne amintim.

Această lume are nevoie de cei care au trecut.

De cei care au văzut.

De cei care poartă lumina nu ca decorație, ci ca mărturie.

Dacă ai citit până aici, ești unul dintre ei.

***

Am murit.

M-am întors.

Sunt încă aici.

Misiunea mea nu s-a terminat.

Abia începe.

-Jason Gray-

Întors.

Amintindu-mi.

Aprinzându-mă.

 

 

Traducere Monica Poka

Sursa: Facebook

 

Dragi cititori, unele dintre materialele pe care le traduc sunt contracost și trebuie să plătesc pentru ele. De asemenea, traducerea îmi ia timp, și după cum știți, le ofer gratuit. Mi-ar fi de mare ajutor dacă m-ați susține în acest efort cu o donație, atât cât simțiți fiecare, folosind butonul ”Donate” de pe blog. Vă mulțumesc!